Tură în Obcina Mare

Motto: 

„Mi-e dragă România pentru Pietrele Muierilor din Bucovina, un grup de stânci semeţe, modelate în gresie de trecerea timpului, cu forme sugestive şi deosebite cioplite de forţa vantului si perseverenţa ploilor. 

Cine ajunge la Mănăstirea Suceviţa poate admira peisaje minunate pe traseul Obcinei Mari, prin Brodina – Putna – Palma de Bucovina – Câmpulung Moldovenesc sau Gura Humorului. 

Oamenii locului de prin Solca si Suceviţa ştiu multe legende locale printre care şi „Legenda Pietrelor Muierilor”. 

Se spune că în urmă cu câteva sute de ani Solca urma să fie atacată de tătari, iar bărbaţii s-au pregătit de luptă şi le-au ascuns pe femei printre stânci. 

Un grup de tătari le-a găsit pe femei. Până la urmă au fost învinşi, însă în luptă ar fi murit şi multe femei.

De atunci, se spune că în noaptea de Sfântul Dumitru se aud ţipetele femeilor ale caror suflete se întorc aici pentru a bântui formaţiunile stâncoase care odinioară nu le-au putut salva vieţile.”

[Dan Crețea – Radio România Actualități]

Privind în urmă, mi-e greu să spun dacă am trăit toate acestea, sau doar am visat…

O vară ploioasă ce ne-a ținut kilometrajele jos, însă foarte sus cu planificările. Am ratat multe din cauza vremii, dar excursia plănuită cu câțiva dragi prieteni am hotărât că nu se va amâna indiferent de prognozele meteo. Mânăstirile ne-au atras ca un magnet și, alături de ele, peisajele de poveste pe care aveam să le întâlnim. Prevăzători din fire, cu cazările asigurate, nu am uitat să ne strecurăm în cele bagaje și două perechi de cărți de joc: în caz de Doamne fer’…

Excursia noastră a debutat foarte bine, cu o singură excepție petrecută în a 3-a zi: un melanj de palincă, căldură și mâncare multă a făcut ca unii dintre noi să devină indisponibili pentru o zi. Cum mă simțeam în formă, printre puținii dealtfel, am hotărât cu bunul meu prieten @Traveller o ieșire mai de dimineață, pe un drum ce-l ochisem în precedentele ieșiri: de la Sucevița, pe un forestier, către Pietrele Muierilor. Zis și făcut: la ora 7 îmi beam ness-ul în aerul proaspăt al dimineții pe treptele pensiunii, așteptându-mi distinsul companion. Aproape de ora 8 se ițește și el, puțin cam ciufulit și cu acea față de om chinuit de nesomn. Îi venise și lui rândul, mai spre sfârșit, culminând cu o noapte foarte lungă și grea. Era clar că voi pleca singur. Așa că, cu rucsacul în spate și bocancii în picioare, iau drumul către est, spre Marginea.

Chiar la intrarea în localitatea Marginea, se desface către dreapta drumul forestier. Vremea e plăcută, iar căldura încă departe. Un vânticel ușurel îmi dă ghes în prima urcare pe „forestierul betonat”:

DSCN0728

DSCN0725

Drumul foarte bun se adâncește în munte, plin de promisiuni:

DSCN0730

Plăcut surprins de calitatea acestuia, încep urcarea ușurel. Nu apuc însă să merg doi kilometri și un câine lup, recunosc – impresionant, îmi taie calea mârâind amenințător. Opresc și-i caut stăpânul din priviri. Pustiu însă…

DSCN0732

Descalec și încep negocierile. Îmi scot ochelarii și casca și mă așez pe vine, chemându-l cu blândețe. După câteva zeci de secunde de evaluare, se apropie de mine rânjindu-și dinții. Îmi scot o mănușă și i-o arunc încet între noi. Se apropie, o miroase și o înhață. M-am și gândit că am rămas fără de ea. Apoi, cu mănușa între dinți continuă să se apropie. Îi spun „las-o jos!” și… o lasă. Prinzând curaj, îi spun „bravo” și mă apropii de el cu mâna goală ușor întinsă. Zbârlit tot, stă nemișcat până îi pun mâna în ceafă scărpinându-l încetișor și spunând încontinuu „bravo”. Se relaxează și… devenim prieteni. Îmi recuperez mănușa și-i sesizez licărul de joacă din ochi. Risc și i-o mai arunc o dată, de data asta mai departe. Fuge după ea și mi-o aduce. În sfârșit, negocierile au dat roade, așa că, mă reechipez și, după un ultim scărpinat pe ceafă, plec ușurel pe lângă bicicletă. Odată îndepărtat, încalec și pornesc din nou la drum, lăsându-mi proaspătul prieten în urmă.

În depărtare, o rulotă ce străjuia ocolul unei stâne:

DSCN0734

După aproape 6 km de „forestier”, betonul se termină și calea îmi este obturată de o barieră.

DSCN0735

S-au scurs cam 12 km pana aici:

DSCN0736

Despre povestea primilor 250 de km, va veni și vremea ei…

Revenind însă la tura solitară, în față se desfac două drumuri, eu urmând să continui pe cel din dreapta:

DSCN0737

Un drum excelent, ce promite un acces ușor către obiectivul de azi. Vise, taică, vise…

DSCN0740

Deocamdată însă, drumul e o încântare, iar panoul informativ mă încunoștiințează că voi urma marcajul punct galben (PG)

DSCN0738

După ceva mai bine de 4 kilometri, încă foarte bucuros de drum, mă întâlnesc cu prima schiză a zilei: un „V” pe ale cărui ambe ramuri este prezent marcajul:

DSCN0741

Opresc nedumerit. Scot harta, dar nu devin mai știutor: pe hartă nu apare „V”-ul. Din fericire, mai am un as în mânecă: busola. Mă întorc câteva sute de metri și încep să apreciez direcția de mers. Constat că drumul mă duce ușor spre stânga, iar Pietrele sunt undeva mai la vest. Asta ar însemna să pornesc către dreapta. Nici astăzi nu știu dacă am procedat bine și dacă am ales corect drumul, însă m-am decis.

Drumul de data asta mai forestier decât cel lăsat în urmă, urcă cu mai mult curaj, străjuit fiind de stejari și paltini, până la un canton forestier, unde din nou se bifurcă:

DSCN0750

Țin marcajul către dreapta.

DSCN0753

Deși tăblița îmi spune că merg bine, continuarea drumului mă face să mă îndoiesc până astăzi de corectitudinea deciziei luate.
Drumul urcă în continuare prin pădure și hotărăsc o pauză pentru glucoză, suc și o ședință de fotat. Ceea ce urmează este singura fotografie realizată în acel loc și care ține loc de „ședință”:

DSCN0755

iar motivul este că, undeva mai la stânga, desișul s-a desfăcut și am rămas împietrit: cam la 30 de metri de mine, ceva mai sus, capul moșului Martin continuat cu un trup pe măsură, s-a întors către mine. Încă mai mestecam la glucoză când ochii ni s-au întâlnit. Am rămas secunde bune înțepenit, singura mișcare fiind din glotă: am înghițit restul de glucoză nemestecată, simțind cum mă râcâie pe gât. Primul gând a fost să fug înapoi, către vale. M-am stăpânit însă. Creierul îmi lucra febril, iar animalul stătea și se uita curios la mine. Am hotărât apoi să-mi continui drumul foarte încet către în sus, păstrându-l în câmpul vizual. Făceam pași mici și rari pe lângă bicicletă, atent fiind și să nu se bâțâie prea tare aparatul de fotografiat atârnat de curelușă de ghidon, pe care nu îndrăzneam să-l scot și să-l ascund în buzunarul de la spate: prea multe mișcări… Fiecare pas însemna parcă o veșnicie și, după o lungă perioadă de timp, cred că am parcurs abia vreo 15 metri, suficienți însă ca apariția să-mi rămână ușor în urmă în dreapta spate. Acum eram împărțit între dorința de a privi pe unde calc și cea de a nu-l scăpa pe moș din ochi. Mișcam din cap cu încetinitorul, pendulând între înainte și dreapta spate, mișcând ușor un picior după celălalt. Am avansat așa încă câteva zeci de metri până când a dispărut din câmpul meu vizual. Atunci m-am oprit și m-am întors către locul în care se afla, desfăcându-mi fluierul de la rucsac și începând să cânt încetișor. Apoi, fluierul în gură, și un șuierat ascuțit a spart liniștea pădurii. Am continuat să cânt și să fluier încă câteva minute, reluandu-mi apoi marșul pe lângă trotinetă spre în sus. După aproape o jumătate de kilometru, am îndrăznit să mă sui din nou în șa, continuând cu lălăiala mea și aruncând ocheade dese în spate. Din fericire, nimeni nu era în urma mea.

În continuare, mai sigur de mine, dar și dornic să pun o distanță cât mai mare cu putință între noi, am accelerat cât mă țineau picioarele și plămânii la deal, alergând cu gâfâieli și lălăieli mai bine de 10 minute, până când mi s-a terminat gazul și am hotărât să iau o pauză. Am mai înghițit în grabă ceva suc și am mestecat glucoză, reluând urcușul cu mai mult calm de data asta, deși încă simțeam furnicături în tot corpul.

În fine, după încă o bucată de drum, forestierul se sfârșește într-un fel de poieniță, iar indicatorul își face încă o dată apariția, trimițându-mă către o vâlcea aflată în dreapta cărării.

DSCN0756

Aș merge pe drum în sus, dar indicatorul nu mă lasă și mă trimite să cobor o râpă până în vadul unui râu, cărarea urcând apoi abrupt prin pădure.

DSCN0757

Un „semn” pe drum:

DSCN0758

DSCN0762

DSCN0763

Pe urcușul sălbatec de după râu, împingând cu transpirația în ochi la trotinetă, întâlnesc o viețuitoare din regnul târâtoarelor pe care nu am recunoscut-o. Părea a fi un vierme mare de pădure:

DSCN0765

DSCN0766

Cărarea mea urcă prin pădure, însă nu mă prea lasă în șa. Din loc în loc, trunchiurile prăbușite în drum îmi pun nu numai răbdarea la încercare, dar și încrederea. Este obositor să tot sar la ele și, tot mai des mă gândesc dacă în acel „V” nu ar fi fost mai bine să fac stânga. Prezența punctului galben este singura informație ce mă face să continui.

DSCN0768

Tot țopăind ca o capră, ajung într-o nouă intersecție care-mi spune că mai e puțin dacă fac dreapta și o iau pieptiș prin pădure

DSCN0769

Deși mintea îmi este încă tulburată de apariția de mai devreme, hotărăsc să continui prin pădure.

DSCN0773

DSCN0774

Peisajul este sălbatic, iar împinsul la bicicletă când nici pe picioarele libere nu m-aș fi simțit prea bine, chinuitor. Simțind însă că sunt aproape de ținta propusă, fac abstracție de transpirația ce-mi inundă ochii silindu-mă să mă tot șterg cu mănușa, și să nu mai țin seama de usturimea aproape continuă

DSCN0776

În sfârșit, pare că am ajuns: în fața mea apar primele lespezi gigantice așezate de capul lor în vârf de munte

DSCN0777

Continuarea către în sus se face pe o cărăruie foarte îngustă, printre doi bolovani uriași, ce urcă la 45 de grade și plină de rădăcini contorsionate. Opresc să evaluez posibilitatea de a târî și trotineta după mine și, după ce îmi fac ceva curaj, încerc…

DSCN0778

Cu foarte mult efort, trăgând trotineta după mine și zgâriindu-mă bine în pedale, reușesc să ies, oarecum, la un fel de liman.

Împrejurimile sunt cu adevărat impresionante și mă fac să uit de toate spaimele și eforturile făcute. Parcă un uriaș ar fi aruncat stânci imense în devălmășie, creând un peisaj de o sălbăticie cu totul aparte. Dificultatea accesului este o altă calitate a acestui monument natural, puțini turiști aventurându-se aici. Voi lăsa în continuare imaginile să vorbească, și o vor face cu foarte multă elocvență…

DSCN0780

DSCN0782

DSCN0784

DSCN0786

Iar imaginile ce mi se derulează pe retină nu contenesc să mă uimească

DSCN0787

DSCN0789

DSCN0790

DSCN0791

DSCN0792

DSCN0793

DSCN0795

DSCN0797

DSCN0798

Aveam strania senzație a unui pitic mic…mic de tot… plimbându-se printr-o lume nouă și mare… MARE!

Copaci crescuți, contorsionați, din stâncă:

DSCN0799

Drum lăsat în urmă…

DSCN0805

Ṣi negura pădurii:

DSCN0800

După baia de sălbăticie, mă întorc la viteaza cărătoare, evaluând felul în care voi coborî printre bolovani, pe cărăruia la 45 de grade, pentru a continua drumul către Solca

DSCN0807

Nu știți de câte ori mi-am dat cu ea peste picioare încercând o coborâre pe cărarea pe care, atunci mi-am dat seama, o urcasem cu mult mai ușor… 🙂 Întoarcerea prin pădure a fost la fel de grea ca și urcarea, cu excepția a vreo două porțiuni de câte 200…250 de metri pe care am reușit să le fac călare. Cu chiu cu vai, ajung din nou la bifurcație, încărcat însă de fantasticul peisajului întâlnit. Planul este să o iau către Solca, cu revenire pe șosea.

DSCN0771

Panoul îmi spunea o oră și jumătate, dar pe hartă nu păreau a fi mai mult de 4… hai 5 kilometri, așa că socoteala mea îmi spunea că într-un sfert de oră voi fi în oraș. Deja mă bucuram de perspectiva unei coborâri de vis pe un forestier, imaginându-mă intrând biruitor (cu pletele în vânt) și-n goana cea mai mare în oraș.

Începutul drumului este însă…

DSCN0809

Cu totul mustind de apă la adăpostul verdeții… Ivirea pădurii însă – îmi dă speranțe… Deșarte, însă…

DSCN0810

DSCN0811

Atent la fiecare zgomot, mi se întâmplă să mă sperii singur de vreascurile ce-mi troznesc sub picior… Mă mai încurajează fluierul și încă promisiunea unui drum forestier ce va să vină odată și-odată

DSCN0813

Dar până la forestierul mult așteptat după atât împins la trotinetă, în față se desfășoară o nouă provocare. Ochii mei văd bine? Sau e un coșmar?

DSCN0814

E apă, frate! Drumul e… prin râu! Ṣi, iată-mă-s din piatră-n piatră, târând-o pe Helga după mine…

DSCN0815

DSCN0817

O jumătate de oră de coborât prin râu m-a terminat. Îmi tremurau picioarele și nu mai aveam nicio nădejde că râul nu va merge până în centrul orașului. Când, un zgomot vag de motor mă face să-mi ciulesc urechile: e parcă un IFRON, al forestierilor. E clar că undeva în față sunt oameni. Continui și, în sfârșit, ajung la capăt de forestier:

DSCN0819

D’amu’s în Solca, iar casa e aproape. Iau viteză către vale, nemailuând seama la bălți, șleauri, grohotișuri și ajung la micul baraj ce asigură alimentarea cu apă a orașului, din a cărui apă, în vremi demult apuse, se făcea minunata bere Solca…

DSCN0824

DSCN0825

DSCN0831

DSCN0827

Părăsesc clipa de odihnă de la lac și reiau alergarea, intrând în cartierul țigănesc al Solcăi pe care-l parcurg într-un nor de praf, spre uimirea puradeilor ce se freacă la ochi nevenindu-le să creadă că-i vizitează așa o arătare. La un moment dat, cu colțul retinei înregistrez o imagine de tot râsul și frânez violent. Așa ceva nu se vede în fiecare zi 🙂

DSCN0834

Scurta pauză de fotat e continuată în alergare până în centrul orașului, unde eșuez la cârciumă și-mi trag o silvă neagră în cap… Am făcut-o!

Mă așez la masă și o sun pe a mea spunându-i că-s bine și că-n două ceasuri sunt acasă. Cum nu erau prea multe mese (vorba unui clasic: „țară mică, mese puține”), sunt interpelat rapid de un băștinaș care mă întreabă ce am pe ochelari. Abia atunci îmi dau seama că sunt plini de noroi și încep tacticos să-i spăl cu salivă. Omu’ mă trimite apoi să mănânc ceva la altă cârciumă, dar îi spun că n-am chef de mâncare. Îmi scot harta să mă uit la ea într-o doară la traseul făcut. Îmi cad ochii pe altă variantă pentru Sucevița. Un forestier care pleacă din Pârteștii de Sus, prin Maidan, până în Poiana Micului și apoi prin pasul Poiana Mărului, drumul ar trebui să se lase în Sucevița unde m-ar fi așteptat cu drag prietenii mei.
Îmi fulgeră prin cap s-o fac și pe-asta, așa că o sun pe a mea și-i spun că mi-am schimbat planul și vorbim din nou pe seară.

„Vecinul” de masă:

DSCN0835

Vorbesc cu omu’ care-mi spune că până în Maidan e asfalt, dar că mai departe nu știe… Termin berea și iau drumul de la Solca mai departe: Poiana Solcii (cu o cățărare de 12% care te face țăndări), Solonețu Nou și, în sfârșit, drumul spre Maidan. Trec Maidanul, iar spre capătul acestuia îmi iau de la un „sătesc” o cutie de pate, o pâine și-o bere. Nu mâncasem nimic de aseară… Opresc apoi la capătul satului, unde asfaltul dispare și începe forestierul ce urma să mă ducă, după capul meu, până în Poiana Micului.

Solonețul Nou:

DSCN0836

și peisajele sale, construite de gospodarii de origine poloneză

DSCN0837

DSCN0838

Ajuns la capătul asfaltului, privesc la plăcuța indicatoare și, ceva îmi dă cu virgulă: pe hartă în mod clar sunt mai mult de 3.3 km…

DSCN0839

Așa că, ca să nu mă obosesc prea tare cu gânditul, mă așez la masă:

DSCN0840

Cum n-aveam niciun instrument mai de Doamne-ajută cu care să mănânc pate-ul, observați pe cutie, vă rog, versatilitatea levierelor pentru demontat gume de trotinete, ce pot deveni chiar „lingurițe” 🙂

Drumul începe bine, deși este ușor instabil, pe stânga dezvoltându-se vegetația tipică vecinătății apei

DSCN0841

Urmele exploatărilor forestiere, prezente la tot pasul… Singura încurajare este că prezența acestora alungă animalele mari…

DSCN0843

Destul de repede parcurg cei 3 kilometri și-un pic și ajung la… păduuuureeee !

Am patruzeci și ceva de kilometri grei până aici, iar ceasul e 4. Socotesc că ajung în Sucevița până în 9 seara… Dar, omul spune și Dumnezeu dispune!

DSCN0845

DSCN0847

Umplu bidonul de la izvorul din capătul forestierului și încep…

DSCN0848

… urcușul.

În Maidan, în capăt de tot, am întâlnit un om ce trebăluia prin curtea ultimei case a satului și-l întrebasem dacă drumul e marcat. Omul mi-a spus că „da”, dar că e greu, iar sus apare și marcaj turistic. Asta însemna că pe prima porțiune voi avea doar marcaj forestier, veste ce nu avea tocmai darul să mă încânte. Dar, cu multă încredere în forțele proprii, am luat calea codrului.

În continuare, fotografiile vor fi mai puține, iar motivele le veți înțelege din cuprinsul povestirii ce urmează cu o parte a doua de pădure…

Semnele ce marchează drumurile forestierilor sunt sub forma unui „T” vopsit cu alb pe trunchiurile copacilor. Din păcate sunt destul de puțin vizibile și foarte rare. Urcușul prin pădure are acea sălbăticie ce te face în multe momente neputincios și, tot mai des, mă dau jos de pe bicicletă pentru a împinge. Din când în când, o abandonez sprijinită de câte un copac pentru a porni în căutarea drumului sau a semnelor…

DSCN0850

DSCN0851

Sunt multe zone mlăștinoase ce mă obligă să fac ocoluri largi și să pierd astfel drumul, sau zone în care drumul este blocat, cel mai probabil cu intenția stăvilirii elanului atevistic, de câte un copac așezat de așa manieră încât escaladarea lui printre ramuri e chiar un act de curaj.

Împinsul la bicicletă implică un efort cu totul deosebit, iar cantitatea de apă din bidon scade văzând cu ochii, lucru care începe să mă îngrijoreze tot mai tare. Deși băusem mai bine de un litru și jumătate de lichid în ultimele două ore, nu eliminam nimic prin urină.

După o ultimă etapă de o jumătate de oră de împins în neștire, ajung într-un fel de culme traversată de la dreapta la stânga de o cărare mai vizibilă și, surpriză, marcată. Se aud tunete în depărtare, iar soarele e ascuns. Încotro să o iau? Stânga? Dreapta? Pornesc întâi spre dreapta și parcurg cam 500 de metri, când o bănuială nu-mi dă pace: dacă mă îndepărtez de Poiana Micului? Las trotineta sprijinită de un copac, scot busola și o pornesc invers cale de aproape un kilometru, pe culme, să înțeleg care e direcția dominantă a drumului. Cu harta în mână, în sfârșit înțeleg: trebuia să o iau spre stânga! Revin, iau bicicleta și o încalec, pornind de data asta în sensul corect. Merg apoi pe marcaj cam 10 minute până ajung din nou într-un „V”, unde marcajele dispar cu totul.

Ora târzie, tunetele din depărtare și oboseala încep să-mi creeze o stare neplăcută… Iar las bicicleta și încep să explorez. Nu înțeleg nimic din cele ce le văd în fața ochilor și sunt complet confuz: sunt pe un fel de culme din care coboară 3 cărări, a patra fiind cea pe care am venit:

DSCN0854

După ceva explorări în van, constat că abia a treia cărare pare să se lărgească și hotărăsc să mă avânt pe ea. Pe măsură ce cobor, aceasta tinde a se transforma tot mai intens în drum, dar plăcerea coborârii e umbrită de gustul rău din gură și de senzația de vomă: lipsa apei mă afecta în mod cert și nu mă simțeam bine deloc.

În sfârșit, cărarea devine de-a dreptul drum și, după câteva curbe în ac de păr, pe dreapta apare prima casă din Poiana Micului. Opresc la poartă, rezem Helga de gard și intru în curtea ce părea pustie. Strig de câteva ori și apare o Ileana Cosânzeana în trening, privindu-mă mirată. Îi cer apă și-mi ia bidonul pe care mi-l aduce plin, în timp ce eu mă așezasem sfârșit pe treptele marchizei. Dau bidonul peste cap, iar ea mă întreabă dacă am coborât din pădure. I-am răspuns că da și s-a uitat lung la mine, fără să zică nimic. Am rugat-o apoi să-mi mai aducă încă o dată bidonul plin și l-am băut și pe acesta pe nerăsuflate. Abia pe al treilea l-am pus în furca bicicletei, i-am mulțumit și am plecat

În sfârșit, în Poiana Micului, la asfalt:

DSCN0855

DSCN0856

De-aici credeam că mai e doar un fleac: o urcare de 8 km până în Pasul Poiana Mărului, apoi o coborâre vijelioasă până în Sucevița… Hehehehehe… dar Dumnezeu…

Asfalt în urcare susținută. Kilometrajul crește vertiginos și încrederea în mine revine.

Biserica (probabil una din ele) la care am oprit puțin să fac o poză:

DSCN0858

DSCN0859

Singuri, norii amenințători din spate, mă fac să mai las din optimismul ce mă cuprinsese. În sfârșit ultimele case și începe forestierul. Opresc să-mi trag sufletul și, din una din ultimele case, iese un sătean cu treabă. Mă apropii să-l descos despre Pas și drum. Se uită omul la mine parcă neînțelegând ce-i spun și, după ce repet, îmi spune să mă așez pe băncuță la poarta lui și se așează și el lângă mine. Îmi povestește apoi că drumul forestier mai înaintează cam un kilometru, după care se sfârșește în liziera pădurii. De acolo drumul continuă doar prin pădure, că nu este marcat și că nu înțelege ce-i spun eu despre Pas. Ca să ajung în Sucevița trebuie să traversez toată pădurea și că voi avea de mers cam… 6 ore. Mi-a căzut falca… Mi-am dat seama că, în condițiile în care traversarea pădurii nu mai era o opțiune, am de coborât cam 10 km până la drumul spre Solonețu Nou, apoi să traversez satul care se duce peste o culme, să revin în DN aproape de Pârtești și să mai fac încă 30 de km de acolo până acasă. Îmi căzuse tavanul în cap……..

Era clar că nu aveam alternative: nu aveam lumini și nu aveam marcaj, așa că o călătorie de noapte prin pădure era exclusă din capul locului. De unde veneam, din vale, norii vineții se jucau unul cu celălalt trimițându-și fulgerele ca jerbe de lumină. Și mai departe în vale era o ceață groasă. Știam că va trebui să trec prin stihia ce se pregătea, și că voi trece cu toată viteza.

I-am mulțumit omului și am încălecat pregătit să fac cale întoarsă. Am început în goană coborârea pe forestier, intrând cu 40 la oră pe asfalt. Dar doar un kilometru: din față s-a pornit vântul, iar temperatura a căzut în câteva minute cu peste 15 grade. Știam ce vine: gheață !!!

I-am sunat pe băieți: pentru mine era clar că ar fi fost un efort supraomenesc să mă înham încă 50 de kilometri până acasă, când mai aveam cel mult o oră de lumină, cu dealuri, cățărări, ploi și oboseală. Au hotărât să vină cu mașina să mă culeagă după ce părăsesc DN-ul Poiana Micului-Mănăstirea Humorului, traversând Solonețul și să ne vedem pe DN-ul paralel, la intersecție. Aveam în față 20 de km și-mi era aproape clar că se pot face, așa că am continuat goană.

Nu am apucat să ies din Poiana Micului că s-a pornit potopul. Simțindu-l, cu câteva momente înainte, am îmbrăcat rucsacul în fâșul protector, și mi-am pus pe mine foița de ploaie. Mi-am scos casca și am rămas doar cu bandana. Cu vântul nebun din față, dar la vale, am reluat goana. Primii picuri au venit cu plesnete de bici când lăsam în urmă ultima casă din sat. Am accelerat cât se mai putea și am ținut-o tot așa.

La un moment dat, negura a devenit atât de groasă încât parcă era noapte și am primit prima lovitură în cap: grindină ca bobul de fasole, amestecată cu un pârâu ce curgea în rafale din cer. Alergam bezmetic pe bicicletă, iar cauciucurile aruncau în laterale jerbe de apă și bumbi de gheață până la nivelul umerilor mei. Totul era apă, gheață, durere și oboseală. Nu mai puteam privi în față din cauza grindinei și a stropilor imenși de ploaie și țineam capul într-o parte, privind din când în când în față, sau închideam ochii deschizându-i din când în când să țin panglica de asfalt ce devenise râu.

Într-un moment în care privesc în față îmi dau seama cu groază că drumul este blocat de un copac prăbușit de-a curmezișul. Pun frână în disperare și reușesc să opresc la mai puțin de un metru de el. O secundă mai târziu dacă deschideam ochii, făceam un triplu salt peste el, și fără cască…

Trec bicicleta cățărându-mă printre ramuri și reiau goana, de data asta mult mai atent. Câteva sute de metri mai departe întâlnesc o mașină al cărei șofer, când mă vede, trage cât se poate de tare pe dreaptă. Îi fac semn din goană că nu se poate trece și continui. Încă câteva sute de metri și un nou copac căzut. De data asta îl văd din timp și opresc în siguranță. Îl traversez și mă gândesc la șoferul prins între cei doi copaci…

Ajung la intersecția spre Soloneț și fac stânga pe ceea ce ar fi trebuit să fie un forestier excelent. În realitate, era un șuvoi de apă galbenă ce se scurgea pe șosea. Am intrat pe el o jumătate de kilometru până m-am blocat în fața a doi arbori îngemănați în cădere. Nu mai știam pe unde să trec, iar șuvoiului părea că-i crește adâncimea cu fiecare metru parcurs. Pe sub cei doi copaci țâșneau un fel de arteziene de apă cu mâl. Am făcut cale întoarsă și am revenit în DN. Am oprit câteva secunde ca să mă pipăi sub bandană. Aveam senzația că sângerez de la loviturile primite de la boabele de grindină. Nu aveam nimic cu excepția durerilor de piele.

Am reluat goana în ideea să ajung la Mănăstirea Humor și să-i sun de-acolo pe băieți, de undeva de sub un adăpost. Aproape de intrarea în localitate, ploaia slăbește și pot privi continuu în față mea. În sfârșit, reușesc să ajung și mă garez în parcarea Mănăstirii. Opresc sub copertina unui magazin și mă pipăi. Sunt ud tot, dar întreg. Mi-este oribil de cald, dar știu că senzația asta va dura doar cinci minute. Intru în magazin să iau ceva tare de băut. Găsesc alexandrion la 200 de grame. 15 lei – îmi spune vânzătoarea. Desfac rucsacul și-mi dau seama că totul e ud leoarcă înăuntru.

Și telefonul….

Plătesc, iar vânzătoarea se uită la mine și zice: „hmmm… puțin și bun!” Ies și dau o dușcă de juma’ de sticlă. Mă întorc și cer un prosop. Îmi zice că n-are dar scoate de sub tejghea un sul de hârtie igienică început. Mă folosesc de el să șterg telefonul. Încerc să-i sun pe băieți, dar nu merge… Îl opresc și repornesc. Îmi zice că n-are rețea. M-apucă dracii și termin coniacul din încă o înghițitură. Iar îl opresc și repornesc și, în sfârșit vorbesc cu ei: erau la Soloneț. Le explic și pornesc la drum către mine. Mă întorc în magazin și cer a doua sticlă de coniac. Vânzătoarea mă întreabă dacă am probleme. I-aș fi zis câteva, dar am preferat să mormăi ceva neinteligibil. A doua sticlă am băut-o chiar ca pe apă: dintr-o dată. Totul curgea pe mine, absolut totul. Îmi simțeam chiloții uzi și nu aveam ce face: trebuia să îi aștept!

DSCN0862

DSCN0863

Trei sferturi de oră mai târziu, îmi soseau prietenii. Coniacul a fost minunat și m-a salvat de hipotermie. Au coborât amândoi, @MaC® și @Traveller, unul cocoțând-o pe Helga pe mașină, iar celălalt amenajând din pungi de plastic o protecție a banchetei pentru preaudatul…

Nu-mi aduc aminte nimic din drum și, în general, din finalul de după parcarea de la Mănăstirea Humor, cu excepția faptului că l-am rugat pe MaC să pornească căldura: am dormit până la Sucevița. Abia când am ajuns am intrat în hipotermie. Am intrat în goană la duș și am stat jumătate de oră sub apa fierbinte…

Apoi, știu că am fost și „viu” seara, dar nu știu ce s-a întâmplat.

Le mulțumesc din inimă prietenilor mei, pentru greu de prețuitul ajutor și pentru bunăvoința de care au dat dovadă plecând la drum pe furtuna aceea fioroasă la propriu, pentru a mă recupera.

Probabil că a fost una din marile CĂLĂTORII ale vieții mele și, sunt convins că amintirea ei nu mă va părăsi niciodată, din prisma drumurilor făcute, a aventurilor trăite și, nu în ultimul rând, a dovezilor de prietenie de care m-am bucurat. Vă mulțumesc!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s