Prima mea cursa

 

MAI 2011

Un amestec de intamplari mai mult sau mai puţin biciclistice.

Sa le luam pe rand : firma la care mai nou s-a implicat, datorita bunelor relatii cu comunitatea locala, in ceea ce s-a numit « Maraton MTB Defileul Jiului ». In aceste conditii, avand in vedere ca mai toatǎ lumea mi-a vazut bicicleta cu care vin la job, a venit în mod evident si invitatia de a-mi reprezenta firma in cadrul manifestarii.

Plecarea sambata foarte-foarte devreme cu frantuzoaica pentru a participa la pregatiri, duminica asiguram prezenta la start din partea firmei apoi, la terminarea cursei, participare la festivitatea de premiere din partea firmei. Un lucru interesant – am zis io – cu atat mai mult cu cat voiam sa-mi iau si bicicleta pentru a o expune la standul firmei. Pana aici, toate bune. Gandit si experimentat joi dupa-amiaza posibilitatile de cazare ale nemtoaicei spitate in interiorul frantuzoaicei. Merge daca ii demontez roata fata.

Intre timp, preadraga mea fiica imi spune : « Sper ca n-ai uitat ca aveti invitatie la concertul aniversar al trupei ZOB vineri seara… ». Buninteles ca uitasem…. M-am facut ca tin minte foarte bine despre ce e vorba (in treacat fie spus, exista si o oarecare implicare personala a fiicei mele in aceasta manifestare, un motiv in plus sa imi atraga atentia asupra concertului) si am inceput sa ma gandesc cate ore de somn as putea prinde inainte de plecarea la Targu Jiu. In total…doua !

Vineri seara la concert si, pe la 12 ajung acasa. Repede bagaje, dus si nani ! La 3 suna ceasul. Cafea, carat spitzata la masina, demontat fata, inghesuit in frantuzoaica, fuga inapoi in casa sa iau bagajele si, in sfarsit, la 04.10 paraseam parcarea. Drum liber, racoare confortabila, o placere….

Ajung la 8 si un pic la Targu Jiu unde am o scurta intrevedere cu directorul local dupa care, hotarasc sa ma cazez si sa ma urc pe bicicleta pânǎ la locul de start. Distanta de la Targu Jiu la locul de start este de aproximativ 21 km pe DN 66, respectiv pana dincolo de Bumbesti, la Uzina Mecanica Sadu. Drumul, pe o bicicleta cu rotile bine umflate, adica asa cum trebuie sa fie, se dovedeste a fi un dezastru : placi de beton intre care s-au dezvoltat rosturi de pana la 6-7 cm, coji de asfalt exfoliate, gropi… cosmar ! Ajung de bine de rau la Sadu unde sunt pus in fata faptului implinit : nu era nimeni. Oamenii hotarasera sa lase totul pentru a doua zi dimineata foarte devreme pentru ca exista riscul sa se trezeasca peste noapte cu disparitia « preparativelor ». M-am invartit eu o lecutza dupǎ care am zis…. Ia hai sa pedalez eu putin. Am luat-o spre Petrosani, o sosea cu mult mai buna decat ce lasasem in urma (cateva coborari de 50 la ora). Atat de buna incat, m-am ambitionat si, facand la stanga la intrarea in Petrosani, m-am oprit de o bere foarte aproape de Uricani. Dat doua beri pe gat si, inapoi spre casa. Din pacate, odata cu soarele amiezii, s-a ridicat si vantul care mi-a dat ceva de furca pana pe la Manastirea Lainici. Am trecut din nou de intrarea in Bumbesti care culmineaza cu o catarare de-ti ies bojocii si, iar pe drumul bombardat. Cand mai aveam cativa km pana la hotel – telefonul. Cum pe bicla nu raspund, asa am facut si de data asta. Doar ca apelurile erau lungi si repetate cat sa-mi spuna ca nu fac bine sa nu raspund. Opresc si aflu cu stupoare ca, directorul local, de coniventa cu directorul meu din Bucuresti, afland ca sunt cu bicla, au hotarat sa sune organizatorii si sa ma inscrie volens-nolens… Mi-au cazut toate falcile… Ajung seara la hotel, cu mainile si curul rupte, de asemenea si rupt de oboseala. Hotarat sa clarific situatia a doua zi, la 21.30 dormeam dus.

Dimineata la 5 – ceasul, iar la 6.15 ieseam pe usa calare pe bicla si cu rucsacul in spete. Ajung la locul faptei, evident ca iar cu mainile si curul rupte si, incerc sa clarific situatia. Fara rezultat intrucat eram déjà « in carti ». Singurul lucru pe care am putut sa il fac a fost sa intru la traseul scurt (ala “scurt” are… 35 km, doua catarari ucigase si 850 m diferenta de nivel) : fara casca (oricum nu am), fara pedale dedicate, fara echipament adecvat (ca nici d’ala nu am), fara izotonice si alte chestii de profi.

Poze, start fals, 300 de participanţi si, si Malai-Mare printre ei. Tura de încalzire de 6 km si STARTUL. Tati, primul urcus a mai decantat din participanti si am reusit sa ma asez si eu favorabil (adica sǎ nu fiu ultimul…). Prima catarare se incheie in padure, urmata de o coborare unde, daca esti cu capul, poti ajunge pe cǎrare si la 80/orǎ. Bineinteles ca nu am ajuns pana acolo dar, adrenalina imi curgea siroaie din gurǎ pe barbie! Lucrurile au inceput sa se precipite cand au aparut santurile cu noroi : te aruncai in ele cu 30 si sarea de la roti, rece, pana pe frunte, plesnind la contactul cu pielea.

Dupǎ aceasta coborare „interesanta”, a doua catarare : cand am vǎzut ce mi se intinde in fata, mi s-au muiat picioarele. Am pornit voiniceste cu speranta ca e doar o iluzie opticǎ. N-a fost sa fie… in 50 m ramasesem fara pinioane: nu se mai putea urca pentru cǎ nu existǎ altele mai mici şi nici picioare… Soluţie : push-bike. Si incepe dansul : carcei la maini de atat impins, apa la picioare de la paraie, noroi pe tenişii mei ei albi de fita si plamani zdrentuiti si atarnati în spatele meu ca o panzǎ rupta de corabie. La un moment dat, ajunsesem sa numar pasii, stabilindu-mi o tinta pana la oprire, ca sa nu fiu tentat sa opresc la fiecare 5 m. Am regretat ca nu aveam … piolet, atat de dificil mi-a fost urcusul… In sfarsit, dupa cca 2 km, am ajuns la punctul de alimentare : apa, banana si, la drum ! Am mai impins cam o jumǎtate de km si am ajuns la gol alpin.

Nu stiu daca a meritat urcusul, dar privelistea spre Parang din gol m-a lasat fara cuvinte (ca respiratia o lamurisem demult…). 1 km de gol alpin, de data asta calare, cu urcari si coborari usoare, socotind cu intelepciunea incepatorului ca greul s-a incheiat. Hmmmm….

Inca vreo douǎ padurici modeste traversate pe un fel de fals plat dupa care, drumul incepe sa coboare pe un fagas, care fagas devine din ce in ce mai abrupt, mai bolovanos, mai plin de crengi si de capcane. Aici, lucrurile se complica in sensul ca inclinarea ajunge chiar si la 30-40 de grade, mergandu-se practic cu roata spate blocata pe frana prin grohotis mare. Mainile sunt supuse unui efort extraordinar si, dupa acel urcus ucigas, tinandu-te in echilibru in picioare pe pedalele la orizontala si carmind usor din franǎ cu spatele, inevitabilul se produce: incep carceii, atentia se distribuie si, jocul greseala asteapta: apas prea tare frana fata, roata se blocheazǎ, loveşte o lespede pe care nu mai apuc sa o sar si zbor peste ghidon in bolovani, cazand oarecum pe spate, pe rucsac si umarul drept. Ma rasucesc putin pe dreapta din cazatura si stau pret de 10-15 secunde miscandu-ma segment cu segment. Simt o durere violenta in pulpa dreapta, genunchiul stang si coaste, iar umarul era amortit. Ma ridic cu greu, verific bicicleta si o iau din loc. Ca prin minune, mi-au trecut toti carceii ! Pe masura ce avansez, capat tot mai multǎ sigurantǎ in ghidarea bicicletei prin acel iad de bolovani pana cand ajung din urmǎ un alt competitor. Strig sa stea pe partea lui ca-l depasesc pe stanga unde gasesc o fereastra si, in momentul in care fac depasirea, il simt mai mult decat il vad ca trage ghidon stanga incercand sa fereasca un bolovan. Fac instant stanga, iau marginea sleaului in plin, ricosez intr-un mare bolovan, ma arunca peste ghidon si raman ancorat cu picioarele in el : deci, una bucatǎ a_mic cu axul ghidonului intre picioare, partile laterale ale acestuia proptite in pulpe, roata faţa pe pamant, roata spate sus in ceruri, iar saua, in carca mea. Evident ca nu am rezistat multa vreme in pozitia asta si, topaind, m-am eliberat. Bicicleta mea a ramas in spate, iar eu am cazut pe maini, facand o tumbǎ pe rucsac. Aceeasi procedura: verificare. Doar ca de data asta era o groaza de sange si nu ma prea dumiream de unde vine. Panǎ la urma am depistat sursa: la mana dreapta belisem foarte bine un deget si ceva, iar la antebratul drept o &($#@ urata. M-am ridicat si am facut o verificare scurta si colegului meu care parea ok. Ne-am incurajat reciproc si am tǎiat-o mai departe. Dupa incǎ aproape o jumǎtate de km, aud sirena de sosire si totul se petrece ca prin vis… poze, sirena, linia de sosire, oameni in jur…. Franez si cobor deşelat. Una din fetele de la organizare ma ia de mana si ma duce la ambulanta. Stiu doar cǎ nu voiam sa dau drumul la bicicleta… Acolo am fost luat la spalat cu rivanol si bandajat la antebrat. Nu-mi stapaneam tremurul mainilor, iar asistenta se chinuia sa imi gaseascǎ toate sursele de sangerare. Apoi, brusc am constientizat situatia: langa ambulanta mai stateau inca doi baieti, si ei bine juliţi, la coada. Am rugat-o sa termine repede cu mine si am fugit la apa.
Asteptam in iarba apoi sirena ce anunta fiecare nou venit si… deci, eu eram sosit de pe TURA SCURTA în 3:31, si dupa un sfert de ora (!!!) a aparut primul clasat de la TURA LUNGĂ : 62 km, 2150 m diferenta de nivel…. Ma uitam si nu-mi venea sa cred ca cineva e capabil de asa ceva fara sa fie extraterestru. (Mause, esti de groaza dom’le! :rolleyes: )
Pe la 17.30 a inceput festivitatea de premiere la care nu am putut participa decat in calitate de privitor. Evident cǎ nu am urcat pe podium. Insa satisfactia faptului cǎ AM TERMINAT a fost cu mult mai mare decat as fi crezut vreodata ca se poate intampla dupǎ un asemenea eveniment, poate si pentru simplul motiv ca nu pentru asta mi-am luat bicicleta si nici nu m-am gandit vreodata ca voi ajunge sa fac asta. Am stat cu golanii de vorba, am mancat din pachetul de sosire, am baut cam… 8 litri de apa pana la incheierea festivitatilor socotind de dimineata si, pe la 7 am luat calutul de coarne si la trap spre Targu-Jiu. Pana sa ajung la nenorocirea aceea de asfalt, între Sadu şi Bumbesti am constatat: o falfaialǎ remarcabila a rotii fata, pompa minune pe care o pierdusem pe traseu si un scartait permanent la schimbǎtorul spate. La 8 fara un sfert eram in camera unde am purces la coborarea noroiului de pe mine in cada. Bicicleta a ramas plina de noroi si asa am bagat-o in masina unde sta si acum panǎ voi fi hotarat sa o duc la service. La 21.30 urcam in masinǎ si o luam catinel catre Bucuresti, luptandu-ma cu somnul, durerile de oase şi usturimile. La 1.30 intram in casa.
A mea ? « Vai ! Ai o vanataie pana si pe obraz ! Treci la pansat ! »
Acum sunt in birou si evaluez pagubele functie de posibilitatile de a sta pe scaun, de a urca treptele, de a ma spala pe maini si alte multe activitati, dealtfel normale : genunchiul stang (AU !), antebrat drept (AU !), inelarul mana dreapta (AU !), 2 coaste dreapta (AAUUUUU !), pulpa dreapta spate (AU !), pulpe fata (AUUU !), puţtn fardat sub ochiul drept (da bine sa ai cearcane…), ambele poduri ale palmelor din care unul cu crapaturi, ambele coate (AU !), umǎrul drept (AUUU !), plus o febra musculara la maini de AUUUUUUUU ! In rest, sanatos voinic. Si am gasit si ceva noroi in ureche desi am facut dus…
Probabil ca a fost una din cele mai tari experiente, De incepator – e adevarat, dupǎ ski, pe care le-am incercat pana acum. Si, inca o datǎ spun, satisfactia de a termina este extraordinarǎ pentru mine. Este o experienta frumoasa de care, din pacate, nu am avut parte atunci cand as fi putut mai mult.

De-atunci am adunat mai multe experiente de concurs, unele chiar deosebite, dar prima participare va ramane mereu in memorie, chiar daca astazi traseul nu mi se va mai parea la fel de greu. Primul pas e mai dificil… 🙂

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s