O Grecie putin altfel: Thassos 2013 (1)

Aprilie-Mai 2013

Asa cum ma laudam in diverse locuri dedicate concursurilor din Thassos, multi dintre voi stiu ca, in 2013,  m-am inscris la cursa de sosea. Cei care au participat stiu ca nu m-au vazut decat… venind din sens invers, undeva pe catararea dinspre Limenas, ei urcand, iar eu oprit din coborarea ametitoare, pentru a nu deranja plutonul. Dar voi reveni la cursa.

Desi am mai vorbit intr-un material anterior despre Grecia, desi insula Thassos este destul de cunoscuta calatorilor, am sa incep o noua poveste dedicata insulei – unui Thassos pe care putini din cei ce i-am calcat pamantul l-am si cunoscut cu adevarat. (Ne)sansa neparticiparii la tura de sosea, mi-a permis sa-mi fac un program deosebit, ajutat fiind si de intelegerea uriasa de care m-am bucurat din partea consensualei si a fiicei mele, lipsind de langa ele 8 din cele aproape 11 zile petrecute „impreuna”. Cred ca va fi o poveste lunga – cel putin asa imi vine in minte acum – pe care nu-mi doresc ca timpul si inerenta uitare sa-si puna amprenta. Acesta este si motivul pentru care, intr-o oarecare masura suspend alte proiecte carora m-am dedicat pentru a da nastere unui altul, o poveste ce m-a facut sa vad Thassos-ul si Grecia in general, intr-un mod deosebit.

A fost mai mult o zbatere, o calatorie pe care nu am banuit-o de la inceput ca fiind aproape initiatica pentru mine, in care m-am confruntat cu tot felul de lucruri – ciudate uneori, stranii alte ori, generatoare de temeri in unele momente, legate de credinta mea interioara in altele, pline de frumusete cel mai adesea, incarcate de suferinta de cateva ori, cu totul fantastica alte ori…

Voi incerca sa aduc argumente in sprijinul celor declarate mai sus si sa nu va dezamagesc cu aceasta istorie ce incepe atat de abrupt si neconventional, dintr-o oarecare insula greceasca in care destui dintre noi au fost, ca si mine dealtfel, dar in care am descoperit lucruri tulburatoare pentru mine privind la un popor despre care nu aveam, poate, o impresie deosebita decat cea datorata patrimoniului cultural si stiintific, ce a fost capabil sa ni-l transmita peste milenii.

Calatoria a debutat….

Miercuri am fost la serviciu, cu gandul numai la felul in care voi conduce expeditia alcatuita din doua femei, doua masini, o bicicleta, doua corturi, 3 saci, 5 izoprene, masuta plianta, 1764 sifoniere de haine, 2 baxuri cu apa cu bule, 3 scaune pliante, 1 bax cu nelipsitu-mi suc cu lamaie si miere, doua baxuri de apa plata, unul de vin si nenumarate alte flacoane cu diverse licori care sa aiba capacitatea sa ne intremeze si sa privim mai cu atentie Athos-ul de peste mare si sederea in sine pe malul Marii Tracice, parte a Marii Egee ce, la randul ei, este parte a Mediteranei. La 00.30, joi dimineata, dupa doua ore de du-te-vino cu liftul carand bagaje si asezandu-le cu migala in cele doua masini, suntem gata de plecare. Cum dragei mele nu-i place sa conduca noaptea, si cum exista o masina „a lor”, s-a decis ca fii-mea sa porneasca la volanul folcsvaginului, eu instalandu-ma cat mai comod cu putinta la volanul frantuzoaicei in calitate de cap de coloana. Deasupra bagajelor in majoritate lichide ce mi-au revenit, si-a gasit culcusul comod si Helga, intr-o oarecare masura demontata. Nu am mai luat suportul ei pentru hayon pentru ca eram extrem de interesat de consum, intentia mea fiind sa alimentez numai la Giurgiu la ducere si intoarcere. Pentru orice eventualitate insa, avea „la ciorap” si o canistra de 5 litri de motorina.

Drumul a fost fara istoric pana la Giurgiu unde am luat in piepturile-ne cauciucate care cu Dunlop, care cu Nokian, gropile amenajarii comune romano-bulgare care se numeste „Punct de trecere a frontierei”. Un element definitoriu pentru capacitatea de organizare a popoarelor noastre, proaspat intrate in Europa apei calde, care nu si-au gasit timp in cei 6 ani de sedere, sa rezolve si nenorocita aia de vama. Am ajuns aproape de ora doua, fiind indrumati, asa si cum era si normal, pe banda rezervata autobuzelor. Banda pentru turisme era inactiva, in acelasi grad de normalitate cu care ne-am obisnuit. Continuand in aceeasi nota, transferul se face in continuare pe banda rezervata TIR-urilor, motiv pentru care am devenit brusc extrem de mandri datorita faptului ca ni se recunostea gabaritul. Dupa cateva parlamentari legate de moaca mea din buletinul cu par si mustata vs situatia mea actuala complet lucie, am intrat in Bulgariatatata unde, cum era si normal, am platit 7 euro pe o vigneta de 5 euro si nu 5 ca anul trecut, dar in compensatie, ne-am ratacit in Ruse.

Am scapat cu chiu cu vai din orasul geaman Giurgiului, si am luat-o pe drumul stramosesc prin Veliko Tarnovo dupa care… stiu doar ca totul era plin de:

– dealuri

– vai

– gropi

– gropi

– gropi

-…..

Ajungem sa trecem in Grecia unde am aceleasi discutii legate de podoaba mea capilara devenita absenta in timp. In fine… drumuri aproape ok, autostrada, iesire ratata spre Keramoti ceea ce ne-a dat satisfactia unei vizite inopinate in Kavala pentru a verifica modul de functionare al administratiei locale, bucla, semafor de 10 minute la reintrarea pe autostrada, ignorat intr-un final in care incepusera toate ventilatoarele radiatorului sa sufle, iar Keramoti si, in sfarsit pe barcazul ce avea sa ne care pana in Thassos.

Biciclisti cu zecile, trotinetele fiind agatate in cele mai diverse moduri, vegheati fiind de Ipsarionul ce ni se dezvaluia in zare. Cum fii-mea cand se urca la volan nu se mai da jos, a dus tura pana la capat in campingul din Pefkari. Dupa o scalda cu rotile din dreapta ale folcsvaginului in ceva beton proaspat turnat, subsemnatul a mers la cerut scuze administratorilor campingului pentru nefacuta si a purces la executarea reparatiilor necesare, reusite dealtfel :D.

Dupa aproape 15 ore de la plecare, insotit fiind de o bere rece de tip amstel, am dat navala la amenajarea taberei. Am pus rapid corturile, am remontat-o pe draga de Helga sprijinind-o de gardul proprietatii si am lasat fetele sa incheie cu amenajarile interioare, eu ocupandu-ma in continuare de analize atente care sa determine temperatura exacta a berii de la terasa.

O masa de seara care ne-a pus pe picioare exact atat cat sa ne putem tara umblatoarele pana in sacii de dormit.

Ne-am trezit de dimineata pe la 8 si ceva destul de nauci dupa lungul drum facut. Una din marile mele placeri si-a gasit, in sfarsit, materializarea: in pantalonii mei cei scurti, la soare, intr-o dimineata calda de primavara, asezat pe scaunul meu pliant, cu ochii la mare, privind in zare catre muntele Athos pe langa manerul canitei din tabla in care se afla ness-ul meu frecat cu lapte rece si GRAS, alaturi de care… da’ nu mai zic fiindca iar sare cate un istet sa ma intrebe cum se impaca camila fara filtru cu trotineta!

Am zacut mai bine de un ceas, asteptand momentul de gratie in care sa-mi vina sa incep sa ma echipez si sa-mi iau lumea-n cap alaturi de alergatorii pe cursiere pentru dezmorteala dinaintea cursei. Si s-a intamplat pe la 10 jumate, cand soarele se inaltase deja si caldura incepea sa-si faca simtita prezenta.

Am iesit din Pefkari intrand in soseaua de contur catre est si, imediat m-am lipit de un grup de cursieristi hotarati sa faca treaba in ziua urmatoare, la cursa. Ma tin bine dupa ei cu Helga mea pe primii 7 km de urcari si coborari usoare insa pierd teren pe prima catarare de 150 m intinsa pe 3.5 km. Este o zona ce se indeparteaza de litoral si taie muntele pe o curba ascendenta la mijlocul careia se afla un ac de par. Din fericire urmeaza o coborare abrupta unde recuperez rapid si sunt din nou in pluton. Urmeaza insa o catarare mai scurta, dar mult mai dura unde cursieristii imi dau o lectie si in care inteleg ca Helga mea mtb-ista nu se va simti deloc bine in compania zveltelor balerine fara limite de greutate. Cu 400 m inainte de Manastirea Arhangelos simt ca maioneza mi se taie si nu mai pot tine viteza de 20 pe ora a colegilor pe catarare. Opresc 3 minute, timp suficient pentru intamplatorii mei insotitori de drum sa ajunga in varf si sa se arunce in coborarea naucitoare care urmeaza: mai bine de 120 de metri virajati in mai putin de 2 km. Imi reiau efortul de a ajunge in varf si ma arunc cu speranta si inconstienta celor 70 de km/h pe care ii atingi, in urmarirea celor pe care ii pierdusem la urcare. Pacat… pauza de revenire a fost prea lunga, baietii prea tineri, iar trotinetele lor prea zvelte…

Imediat dupa coborarea in goana cea mai mare, o noua catarare se intinde in fata ochilor: cea de la Aliki. Drumul paraseste din nou coasta pe care se afla asezata Manastirea suspendata pe stancariile asezate la 120 m deasupra marii, la marginea unui perete vertical, si se afunda din nou catre interiorul insulei, printre munti, pentru a ocoli o peninsula a carei altitudine maxima depaseste 200 de metri. Urcarea este aparent mai usoara pentru ca sfarsitul catararii nu se vede, drumul pierzandu-se in verdeata inconjuratoare. Abia intr-un tarziu, se vede creasta sapata in varful unuia dintre dealuri si banuiesti sfarsitul urcusului.

Probabil, si pe buna dreptate, va intrebati de ce povestea inceputa inca nu contine nicio fotografie. Motivul este acela ca ziua a fost dedicata incercarii de a vedea cum ma descurc in viteza pe sosea. Abia mai tarziu, cand am devenit constient de faptul ca nu ma voi incadra in baremul de 6 ore al cursei, am revenit la un ritm normal si am folosit „sapuniera” din rucsac.

Catararea m-a dus din nou la 150 m deasupra apei. Eram dupa mai bine de 26 de km de la plecare, dupa 2 catarari si jumatate fara pauza si deja imi simteam cel mai probabil nu numai osteneala ci si oboseala drumului de ieri din tara si pana pe insula. Am tras pe dreapta si atunci am devenit constient de handicapul cu care ar trebui sa pornesc in cursa in ziua urmatoare: o bicicleta de aproape 14 kg, cauciucuri „de sosea” de 1.95 si un profil de soselist dezavantajos. Deja, eram 60/40 pentru neparticipare. Mi-ar fi fost foarte greu sa pornesc intr-o cursa in care statutul de „abandonat” era inscris pe fruntea mea chiar de la start. Si nu am gresit….

Dupa 5 minute de gandire si odihna, am luat-o din nou in jos in viteza. Plutonul era de mult pierdut si ma gandeam deja la berea de Kinira.

GR 2013 004

Am trecut in goana prin Kinira (unde anul trecut, la una dintre terasele de pe marginea drumului am avut aventura cu clanul in care barbatul casei se scobea adanc in ureche cu cheia de contact a masinii :) ), terasa unde voiam sa ma racoresc cu o bere fiind inchisa. In fata mea, inca o catarare cu vedere la final. Am cumpanit foarte putin si am luat-o in piept: 90 m in 1.2 km. Odata ajuns in varf, oboseala si-a spus cuvantul si am hotarat sa ma intorc, nu inainte insa de a lua o scurta pauza cu hidratare din traista si nu rece, aburinda, la terasa…

Privelistea marii mi se dezvaluie si acum am timpul sa o admir si fotez:

GR 2013 005

GR 2013 007

GR 2013 009

Am urcat in fix doua ore 650 de metri in 34 de kilometri si urma sa ma intorc. Ma simteam obosit si cam fara chef. Dilema de a doua zi, asteptarile mele si ale celor de langa mine mi-au taiat cheful de alergat. Si peste toate, NICI NU GASISEM BERE! :D

Am mai admirat o vreme privelistea si, la 13.25 o luam inapoi, racorindu-ma la inceput de drum cu frumoasa coborare pana in Kinira. Apoi, din nou catararile luate pieptis, urmate de coborarile vijelioase ce-mi lipeau tricoul de piele si-mi faceau urechile sa vajaie. La 15.30 eram la carciumarul meu din Potos unde, in fata unei beri iar amstel foarte reci, ciugulind dintr-o salata greceasca, ma gandeam ce voi face a doua zi: nu puteam merge la cursa de mtb cu gumele cu care era incaltata Helga, iar inscrierea in baremul de 6 ore al soselarilor era in mod categoric compromisa. Cel putin la intoarcere, cand nu am mai abordat in forta catararile, mi-am dat seama ca nu pot face 3 catarari consecutive de peste 140 m fara sa iau o pauza… Coborarile rapide si facute la limita derapajelor nu ma ajutau nedandu-mi timp sa-mi revin pentru atacul urmator, iar la a 3-a eram varza tocata…

Am plecat agale catre corturi, iar seara mi-am dezamagit fetele cu hotararea luata de neparticipare. A fost o decizie dureroasa pentru mine, dar asa cum se va dovedi in ziua urmatoare, corecta.

Mi-am pus scaunul pe plaja, si admirand apusul de soare, am mai executat o bere. Seara, la terasa cu fetele, mi-am starnit foamea si buna dispozitie cu un ouzo marishel in care am trimis sa invete sa inoate doua cuburi de gheata. Seara la 10, dupa digestivul „vanatoresc” absolut convergent trimis sa ajute sucurile mele gastrice sa-si faca treaba, deja dormeam…

A doua zi, la 7. 30 eram in picioare in asteptarea placerii matinale. Iar la 9.40….

VA URMA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s