O Grecie putin altfel: Thassos 2013 (3)

Seara, desi eram putin obosit, a fost ceva agitatie: doi buni prieteni ai fii-e-mi au sosit si ei in vizita la noi pe motociclete, cam pe neanuntatelea. Am mers impreuna la masa si am intarziat destul de mult, balaurind apoi sa gasim cazare cat mai buna si cat mai ieftina. Cum ei venisera doar cu un rand de schimburi si cu gecile de motoare pe ei, nu se putea pune problema dormitului la corturi desi am fi gasit cu usurinta unul de inchiriat.

Pentru a doua zi se faceau planuri grandioase: ATV-uri, plimbari prin munti si inca cate si mai cate… Am mers si sa vedem ce se poate inchiria, iar cu povestirile de seara ne-a apucat doua noaptea. Pana la urma, dupa ce am terminat un digestiv vanatoresc intreg, ne-am retras cu totii catre culcusuri.

A doua zi dimineata la 9, in fata cortului tronau deja doua ATV-uri gata alimentate: a mea si cu fii-mea dadeau deja din pinteni. Cum nu mi-am manifestat prea zgomotos entuziasmul, echipele s-au facut rapid: fetele au impartit baietii, iar eu am hotarat sa trag o tura pana in Theologos, cu dorinta expresa de a vedea cum se sta cu oloiul de masline pe-acolo, care e temperatura berii, sa iau pulsul participantilor la concursul de MTB si, nu in ultimul rand, sa ma bucur de coborarea minunata de la intoarcere. Lucru pe care l-am si facut, evident ca dupa ce am savurat minunatul ness de la orele diminetii.

Pe la 11 am plecat si, dupa mai putin de o ora ma bucuram de berea rece din Theologos. Am gustat-o pic cu pic in caldura toropitoare si am iesit apoi in traseul de MTB, in partea de sus a satului. Acolo am facut o vreme pe agentul de trafic indrumand concurentii ce coborau de pe forestier si erau usor derutati de intersectie, aratandu-le directia de urmat si incurajandu-i usurel. Imi aminteam cu „placere” ca anul trecut am trecut prin aceeasi situatie si nu era nimeni sa ma indrume :)

Aproape de ora 1, am luat-o la goana in jos si, in 20 de minute inghitisem cei 12 km pana in Potos, bucuros de isprava mea. A urmat apoi o scurta calatorie in Limenaria pentru achizitia de camile si, din nou la cort unde… surpriza! Toata lumea era in par…

Baietii nemultumiti pentru ca, la dorinta fetelor, se mersese numai pe sosea si foarte putin off-road pana in Giolos, iar fetele nemultumite pentru ca ATV-urile nu au fost atat de confortabile pe cat si-ar fi dorit. Cum unul din baieti se simtea foarte obosit dupa drumul pana in Elada din ajun si dorea sa se culce, celalalt m-a rugat sa-l insotesc intr-o scurta demonstratie de capacitati ale tetrarotatelor prin imprejurimi. Cum nu ma suisem in viata mea pe un ATV, am decis sa incerc astfel ca pe la 2 jumate eram in sa. Intai incet-incet sa ma deprind cu comenzile si echilibrul, apoi din ce in ce mai repede, pana la urma L. m-a pacalit si m-a dus in Limenaria de unde am luat-o pe un forestier. Drumul a fost frumos insa atentia mea distribuita mai mult asupra strunirii cailor putere, m-a facut sa pierd mult din farmecul calatoriei.

Abia dupa vreo doua ore de balaureala, mi-am mai dat drumul si am inceput sa-i folosesc capacitatile. Nu vreau sa insist prea mult asupra calatoriei motorizate pentru ca nu este chiar ceea ce imi doresc eu cel mai mult. Profitand insa de rezervoarele pline si dorind sa nu-l las singur pe abia cunoscutul L. (un tip foarte de treaba si grijuliu cu mine dealtfel), am ajuns indarat la corturi abia pe la 8.30 seara, spre nemultumirea alei mele care se ingrijorase si nu reusise sa dea de mine la telefon (lucru absolut normal avand in vedere ca 98% din timpul petrecut in Grecia telefonul a stat inchis in rucsacul de drum :D ). Ne-am impacat si am plecat cu totii la masa. Abia asezat insa pe scaunul de la crasma, am sesizat cat de tare ma ustura posteriorul ce s-a frecat de sa invelit in chilotii mei de bicicliator cu bazonul regulamentar. Seara, l-am dat cu pudra de talc spre marea lui recunostinta.

A doua zi, luni, a fost dedicata curatarii si ungerii bicicletei care arata destul de rau: lantul scartaia, angrenajele scoteau zgomote ciudate, iar mizeria era asezata peste tot. Asa ca m-am trezit de dimineata si, dupa cafeaua ce rituala, am plecat in oras la un magazin cu scule pe care-l ochisem din ajun. Cum nu eram multumit de oloiul carat de mine din tara, am luat din magazin un spray de ulei teflonat si o perie ca sa fac treaba gospodareste. Drept pentru care, in perspectiva off-road-ului lung ce era planuit pentru a doua zi, am purces la activitati mecanice si de curatare. Spre dupa-masa am stat la plaja si ne-am pus pe berea grecilor. Seara, dupa o masa buna stropita din belsug cu bautura locala, am plecat cu totii la nani. A doua zi, baietii urmau sa plece spre tara.

Iar eu, dimineata devreme, ora 7 m-a prins cu scaunul pe plaja, picioarele in apa si cana cu ness intr-o mana si harta in cealalta, planuind.

Am ales drumul spre Maries si cascadele din amonte. Daca se va fi putand sa merg mai departe, voiam sa o fac. Iar asta, se pregatea sa mi se intample, apropiindu-ma de magicele momente pe care urma sa le traiesc in urmatoarele doua zile, cele mai intense traite de mine pe insula si, aproape sigur, printre cele mai intense si marcante din viata. Nu este mai putin adevarat ca, poate, am fost si intr-o stare (poate de gratie) mai speciala si mi s-a permis sa construiesc acea comuniune sau punte cu Grecia, ce m-a facut sa ma simt un pic diferit in aceasta perioada.

Am plecat din fata corturilor la 9.25, iesind in drumul de contur si mergand catre vest drept pana in Limenaria. Aveam la mine 1 litru de lichid facut cu apa, lamaie si miere, o camera de schimb, trusa mica la care se adauga kit-ul pentru pana, echipament pe mine, crema de soare si, in premiera dupa ziua de ieri pe ATV – pudra de talc.

In Limenaria, dupa o coborare de 400 de metri lungime cu un 10% printre case, pietoni nauci si masini, in chiar centrul localitatii, fac dreapta si ma indrept spre nord, trecand prin Kalives, o mica suburbie a statiunii. Ies din Kalives si urmez drumul valonat pana la intersectia cu drumul ce uneste Skala Marion (statiune pe malul marii) de Maries – o mica localitate situata la o altitudine medie de cca 300 m. In intersectie fac dreapta si incep urcarea spre Maries.

Pe drumul ce urca aproape necontenit pe cca 8 km, sesizez susurul ce ma insoteste, venind de undeva din dreapta. In zona unui luminis, il descopar si pe cel ce avea sa-mi fie tovaras o bucata frumoasa de drum: chiar raul ce da numele localitatii – Maries!

GR 2013 043

Drumul este asfaltat si se urca destul de rezonabil, in ciuda caldurii care incepe sa se „aseze”.

Dupa un urcus final pronuntat (sa fi fost un „8… 9”?), trecand pe langa poarta cimitirului satului, intru in localitatea pe care o traversez rapid, asezata fiind intr-un fel de galeata, cu atentia focalizata doar pe copii ce se jucau in mijlocul strazii. Imediat ce incep sa urc „galeata”, intalnesc in mijlocul drumului, o masinuta proptita cu o blonda asezata in dreptul capotei deschise a motorului, uitandu-se temator inauntru. Cum nu aveam chef de ea, am depasit-o in viteza pe care mi-o permitea panta, ajungand in capatul satului, acolo unde si asfaltul ia sfarsit. In fata mea se intinde un drum alcatuit dintr-un fel de macadam specific, calcaros, cu mult praf, si fara a fi stabilizat in totalitate.

GR 2013 044

Am adunat 15 km pana aici si o scurta pauza e necesara. Urcusul a fost in general constant si suportabil, cu exceptia ultimei portiuni, la intrarea in orasel, unde a devenit brusc agresiv. S-a transformat intr-o usoara coborare spre centrul localitatii, dupa care e redevenit agresiv pana la iesire.

Dupa cateva minute de pauza pe care le-am folosit ca sa torn ceva suc in mine si sa consult harta, mi-am dat seama ca mai am cca 4 km pana la locul numit „Maries Lake and waterfalls”. Urcusul insa este torturant pe macadamul instabil si pe un drum cu multe sinuozitati si nervos in urcari ce par a depasi 10%. Sunt tentat sa schimb pe foaia mica, dar inca mai rabd.

Soarele ma izbeste in ridiche si simt nevoia sa ma dau cu putina crema pe picioare. Mai aman insa pana la lac. Piatra salbatica incepe sa-si faca simtita prezenta, iar soarele imi devine intr-o oarecare masura aliat al dusmanului: drumul.

GR 2013 050

Totul e ud pe mine si abia astept sa ajung la lac unde trag nadejde sa ma racoresc. Urcand si gafaind din greu, sesizez un zgomot de apa ce cade in dreapta mea. Ma gandesc la una din cascadele despre care imi spune harta. Incetinesc si incerc sa-mi controlez respiratia zgomotoasa: intr-adevar, e foarte aproape dar nu vad niciun drumusor sa ma duca la ea. Sunt dezamagit pentru ca o cascada, in afara frumusetii pe care il promite zgomotul, inseamna si APA RECE. Abandonez ascultatul si ma concentrez pe panta ce urca cu salbaticie. Am aproape 3 km de cand ma lupt cu ea si, parca m-as opri de tot la lacul ce va sa vina. La un moment dat, panta se indulceste brusc, iar spre dreapta se face un drum, blocat de o bariera artizanala pe care scrie „to the magic lake in the forest”. Ocolesc bariera si cobor drumeagul. La baza coborarii, LACUL. Ma bucura aparitia. Arunc o privire spre el si, constat ca drumul mai si coteste la dreapta si si urca putin. Curiozitatea ma mana inainte. Dupa cateva zeci de metri, trecand pe langa o motopompa lasata de izbeliste, drumul coboara atat de brusc incat sunt nevoit sa cobor de pe trotineta si, mai mult, sa o abandonez sprijinita de un copac, pentru a urma drumul pe jos.

Continui cu picioarele si cu rucsacul in spate. Pe o piatra apare o sageata mica, vopsita in rosu: „to the waterfall”. Fara sa stau pe ganduri am urmat-o. Au aparut apoi si altele ce ma faceau sa cobor printr-un fel de crang. Apoi, am sesizat zgomotul pe care-l auzisem cu cateva minute inainte si la a carui sursa nu stiam cum sa ajung. De data asta, ghidat de sagetele si de el, m-am scufundat in padurice si, atent sa nu alunec pe vegetatia luxurianta ce imi invaluia picioarele, am ajuns la cascada:

GR 2013 056

GR 2013 059

Mare mi-a fost bucuria si, m-am purtat ca un copil: mi-am scos casca, bandana am aruncat-o in laculetul ce se formase la picioarele mele, mi-am scos tenisii si ciorapii si mi-am afundat picioarele in apa rece. Era ca o minune dupa focul pe care l-am inghitit pe drumul prafuit si, imi mirosea a … oaza!

GR 2013 060

Am intarziat o vreme si, pana la urma, m-am hotarat sa iau drumul inapoi catre Helga cea abandonata. Odata recuperata, cu bateriile incarcate, mi-am adus aminte de motopompa semiabandonata, dar gata in orice clipa sa-si faca datoria, si nu am ratat o poza cu „utilajele ingemanate” :)

GR 2013 062

Odata imortaciunea realizata, am purces catre lacul ce statea cuminte, asteptandu-ma:

GR 2013 064

Cum sa nu te farmece un luciu de apa cand esti „peste”. Buninteles ca am ramas cu privirile atintite asupra lui, lasand-o pe Helga intr-o rana, abandonandu-mi bidonul, si casca si luand-o la pas pe langa el.

GR 2013 065

Ajungand in pas usor catre capatul lui, observ o ingramadire de bolovani prin care cateva fire de apa se scurgeau in lac. Privind mai atent, imi dau seama ca doar mana unui om, sau a mai multora, poate face asa ceva: un mic baraj!

GR 2013 070

Caut o trecere, dar zeci de fire de apa, rasarite parca de nicaieri imi taie calea. Incep sa sar peste ele, dar rucsacul din carca ma incurca. Gasesc un copacel mai groscior, ma dezbaier de el, imi iau aparatul de fotat, camilele si il agat in copacel, hotarat sa trec peste baraj sa vad ce e dincolo.

Imi caut drum peste firele de apa, dar inevitabil, mai plescai si prin udeala, cu ochii la posibilele carari ce ma vor purta peste creasta barajelului. Ma cocotz

GR 2013 073

privind in urma

GR 2013 074

In fata mea, odata trecuta stancaria barajului, se deschide un fel de platforma… crang… prin care poti merge usor la pas. Merg cateva zeci de metri insotind firul de apa ce mi se strecoara parca printre picioare si, privirea imi este atrasa de un copac. „Mare branza, un copac!” – o sa spuneti… Dar ce copac! POARTA prin care trece raul:

GR 2013 079

GR 2013 078

O imagine care m-a cucerit! Am stat privind uluit la rabdarea copacului ce lasa raul sa-l patrunda… oare de cati ani?

Il las in grija apei si-mi continui drumul. Sunt singur si, parca soarele nu mai arde cu atata neostoita incapatanare. Dar stiu: apa e de vina! E apa mea de „peste”! Ma apara si protejeaza…

Mai merg o vreme printre copaceii ce se hranesc cu seva raului si drumul mi se opreste in alta minune: alt lacusor-cascada-izvorare:

GR 2013 080

Ma bucur o vreme de zvacnetele-i cristaline si ma intreb ce-o fi mai sus? Dar… hmmmm… mai sus… dar pana „mai sus”, ce misca oare-n apa?

GR 2013 081

GR 2013 082

Nu-mi vine sa cred! Sunt pesti! Aici! In colt uitat de lume! In creieri de munti! Ii fotografiez incetisor sa nu-i sperii, apropiindu-ma astfel incat umbra mea cea mare sa nu-i tulbure.

Imi fac de drum… dar cum? Va trebui sa-mi amintesc cum ma cocotzam in munti, agatandu-ma cu varfurile degetelor de golurile din stanca. Iar memoria imi e vie in varfurile degetelor, pe langa apa vie :)

GR 2013 083

E atata liniste in jur… doar zgreptanatul meu dupa gaurile in care sa-mi infig degetele tulbura dulcea liniste a apei ce curge mereu… Si urc si iar… iar cascada!

GR 2013 086

„Dar dincolo ce-o fi?” Un leit-motiv ce m-a impins precum vantul din spate toata ziua. Voi reveni la el… Astea-s sageti? Ma-ndruma? Ma trimit? D’apoi, daca ma cheama, sa ma duc!

GR 2013 087

Si drumul ma duce, peste stanca spre….

GR 2013 088

Imi vine sa ma-nchin ca la biserica… Atata frumusete scobita de apa intr-un desert de praf si piatra…. O urc! Nu ma mai satur! Ma-mbuib!

GR 2013 089

Este o atat de mare risipa pentru un singur om… Sunt singur printre pietre si ape!

Pe marginea apei, piatra si praf…

GR 2013 091

Dar, in fata ochilor mei, alta minune ce-si suprapune frumusetea pe cele anterioare: ultima cascada! Parca mai frumoasa ca toate… parca mai vie ca toate… parca mai zvacnitoare ca toate… ultima si cea mai frumoasa…

GR 2013 093

GR 2013 094

Un regal! Un adevarat regal de care m-am bucurat pana la ultima fibra… Am luat drumul de-ntors, parca mai greu acum la coborarile de pe stancile pe care ma agatasem cu varfurile degetelor. Am alunecat de cateva ori, dar am scapat nevatamat pentru reintalnirile de mai intai cu rucsacul din pom, apoi cu Helga lasata culcata in iarba sa se odihneasca.

Va aduceti aminte ca-mi trecea prin cap sa ma opresc aici si sa ma-ntorc. Dar, odata ajuns in drum, aceeasi intrebare ce m-a chinuit obsesiv toata ziua, mi-a revenit in minte: „Dar dincolo ce-o fi?”. Deci, la drum!

VA URMA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s