O Grecie putin altfel: Thassos 2013 (5)

Si a venit unu mai muncitoresc. Ramasesem fara lapte si eram oarecum vexat de chestia asta. Am plecat la pleasna in Potos, doar-doar voi gasi un magazin deschis. Surpriza: nu era doar unul asa ca, mi-am tras de la uger. Ajuns acasa, repede pe ness, pe scaunul pliant, pe mare cu ochii.

Odata depasit momentul de care sunt dependent, am hotarat ca e momentul sa ma gatesc de plecare, lucru petrecut la 9 jumate. Soarele incepuse sa incinga, asa ca am luat-o pe repede inainte spre Limenaria, din care urma sa iau drumul spre cataractele de pe drumul spre Theologos. Aveam la mine un litru de limonada si 2 batoane snickers, suficient pentru o tura de cca 40 km asa cum estimasem.

Opresc in Limenaria sa mai consult o data harta si totul imi devine clar. Inca putin si fac dreapta pe un drum care debuteaza cu macadamul grecesc direct din oras. Ceea ce nu inteleg eu e CARE drum, pentru ca o gramada de drumuri de macadam faceau dreapta. Balauresc o vreme si, cand mi se pare mie ca am ajuns la intersectia potrivita, fac dreapta. Stiu ca merg pe malul unui rau si mai stiu ca acesta este secat. Ma uit in dreapta si gasesc albia raului secat. Deci totul e sub control. Mai tarziu m-am lamurit eu ca o fi fost sub control, dar in niciun caz al meu. Incepe urcarea, parca mai dificila ca ieri: o fi materialul drumului (ieri, debutul ascensiunii a fost pe asfalt) sau o fi oboseala acumulata.

Opresc din nou la km 8 unde ma impiedic de o intersectie care mie nu-mi apare pe harta. Fac o evaluare a punctelor cardinale si apuc spre stanga. Urcusul se aspreste brusc si violent. Mai urc putin si-mi dau seama ca ceva nu e in regula. Ma intorc in intersectia si o iau pe celalalt drum: asta se infunda in urcus, dupa 1 km. Incep sa injur si revin pe primul unde incep sa ma lupt cu niste rampe care ma dau jos de pe calut aproape. Noroc ca sunt la inceput de zi si picioarele ma tin. Din pacate insa, deja, dupa 10 km eram cu lichidul la jumate. In fine, gasesc un fel de troita cu fantana si-mi completez bidonul cu apa.

Urc din nou in sa si, practic drumul ma rupe in doua: o rampa de pamant de cel putin 12% ma face sa ma opresc din nou dupa ceva mai putin de 1 km. Ici colo cate o casa , dar nimeni sa ma indrume. Sunt iritat si hotarasc sa iau o pauza lunga sa ma calmez. Caut umbra si nu gasesc. Imi trantesc trotineta la soare si incep sa umblu privind in jur.

Sunt intr-o zona in care casele sunt foarte departe una de alta si in care se cresc maslini, ocupatie de baza a taranului grec. Privesc de data asta mai cu atentie pentru ca sunt intr-o zona cu abrupturi, din care drumul este un exponent perfect. Ici colo, cate un grup de stanci, de mici dimensiuni, inteapa pamantul. Interesant; si abia privind cu atentie imi dau seama ca maslinii sunt asezati pe zone aproximativ orizontale. Cate 4-5. Tot cascand gura si invartindu-ma, imi dau seama de ceva ce evident sarea in ochi, dar eu nu observasem: toate zonele orizontale erau… constructii artificiale! Oamenii acestia, sapasera si carasera pamantul (iar pe alocuri si piatra) ca sa construiasca un fel de terase de 3-400 m2. Dar cum sa tii terasele cand toata zona era dezvoltata pe versanti? Pai… muncind! Adunand multe pietre si construind….ziduri de sprijin. Mi s-a parut incredibil: terasa peste terasa sprijinite cu ziduri construite manual. Apoi, pentru ca pamantul tinde sa „fuga” catre zid, deci capata panta, spre baza pantei erau construite mici valuri de pamant, semicirculare, in jurul fiecarui maslin. Astfel, apa nu era lasata sa se scurga la vale, ci era retinuta in zona radacinilor maslinului. Mi s-a parut uluitor! Deci, oamenii astia, pentru fiecare portiune de plat pe care se aflau 4-5 maslini, rupeau efectiv pamantul muncind si incercand sa intretina zona pamantoasa astfel castigata. Este impresionant cata munca s-a pus pentru a putea sa ai aceasta sursa (nu mare) de venituri. Adevarat se spune ca nimic nu se poate obtine fara munca…

Am stat cascand gura in soare mai bine de 20 de minute si mi-au trecut nervisorii. Am hotarat ca trebuie sa gasesc eu drumul bun pana la urma si, dupa multe peripetii, chiar asa s-a si intamplat.

Parasesc zona caselor si incep urcusul pe drumul pe care eram, dar cu o alta textura, mai putin pamantoasa si parca nu asa de agresiv. De fapt, dupa nenorocirea lasata in urma, ii puteam spune chiar acceptabil.

GR 2013 148

GR 2013 149

Bucuria insa e de scurta durata: drumul redevine agresiv prin panta pe care mi-o tranteste in fata si, practic opresc sa-mi revin din 500 in 500 de metri. Ajung intr-o intersectie mare nemarcata si ma ascund sub un mal. Sunt destul de descurajat pentru ca nu mai regasesc drumurile pe harta si, in aceste conditii, tentat sunt sa ma intorc. Incerc, dupa o pauza drumul din dreapta, ascuns dupa o coasta . Merg cateva sute de metri pe el si constat ca acesta incepe sa urce si mai agresiv printr-o zona pe care acesta era presarat cu foarte multe pietre rosietice si extrem de ascutite. In plus, pare a fi demult neumblat. Revin in intersectie si iau celalt drum. Acesta pare a fi ciclabil, dar foarte abrupt si imbrobodit de vegetatie pe laterale, care nu-mi permite sa am idee incotro duce. O iau pe el.

Urc din greu, iar transpiratia imi curge siroaie dupa cheful pe care l-am facut cu apa din fantana de mai jos. Privesc in spate…

GR 2013 152

si cujet cu ce viteza as putea cobori pe acolo. Nu prea mare desi panta e turbata…

In fata, drumul urca cu aceeasi salbaticie de singuratic

GR 2013 153

In stanga mea, o culme brazdata de alte drumuri. Nu o pot identifica, chiar incercand sa gasesc drumurile pe harta dupa orientarea lor geografica.

GR 2013 154

Simt varful, dar picioarele si plamanii ma lasa. Mai trag o vreme si simt cum plesnesc de caldura si efort: ultimii 100 de metri ii fac  push… Si, iata-ma pe un varf, dar CARE VARF?

GR 2013 157

Dupa culme, drumul meu – ca orice drum normal – incepe sa coboare. Bucuros de potentiala incheiere a calvarului in care fochistul de deasupra capului meu parca innebunise, fac o pauza care sa ma ajute sa-mi revin putin.

GR 2013 158

Pornesc la vale si simt curentul de aer care-mi face mult mai bine decat pauza in caldura uscata. Din pacate, coborarea are doar cateva zeci de metri, iar drumul o ia din nou in sus.

GR 2013 159

Sunt cu lichidul „pe rezerva”: mai am un sfert de litru si l-as bea dintr-o-nghititura. Sunt cumpatat insa, pentru ca as vrea sa continui si nu stiu ce ma asteapta.

Deocamdata, ma asteapta ceva capre pe marginea drumului ce urca:

GR 2013 163

Ale naibii! Cum mai stau ele la umbra! Eu cum sa ajung acolo?

Desi este oribil de cald, iar mie mi s-a-ncurcat limba intre foi, privelistea este incantatoare:

GR 2013 165

GR 2013 166

Din nou ajung intr-o intersectie. Din nou imi pun intrebarea leit-motiv: „Dar dupa asta ce-o fi?”. Si aleg drumul care urca…

Iar trag de mine la deal si, pana in urmatorul varf mai contorizez 300 metri de push. Odata ajuns in culme, parca incep sa ma luminez: spre sud-vest vad marea si Athos-ul si incep sa inteleg privind catre celelalte puncte cardinale ca sunt mult mai la nord decat ar trebui, dar tot nu-mi stiu cu exactitate pozitia.

GR 2013 169

Drumul continua sa urce, dar bland de data asta. Cu fochistul aveam eu ceva de impartit.

GR 2013 170

Dupa culme, in sfarsit, m-am lamurit: intram in Kastro si, intr-adevar, eram destul de departe de locul unde ar fi trebuit sa fiu… cam 10 km…

GR 2013 172

GR 2013 174

Initial, m-am bucurat: ramasesem fara nicio picatura de lichid si ma gandeam ca voi gasi apa. Ajunsesem insa intr-un sat… abandonat. Am haladuit prin el, pe strada principala, oprindu-ma aproape in dreptul fiecarei curti si tragand cu urechea la vreun zgomot ce ar fi putut sa tradeze prezenta umana. Nimic… un sat fantoma, in care nimic nu misca. Cu ochii dupa oameni, era cat pe ce sa ma infig in cateva furculite lasate in drum. Asta imi mai lipsea: o „pana de furculita”.

GR 2013 176

GR 2013 177

Nu am reusit sa ma lamuresc ulterior pe deplin cu privire la istoria recenta a Kastro-ului abandonat: unii spun ca din cauza lipsei apei, altii ca ar fi fost abandonat din cauza faptului ca tinerii au fugit, altii ca satul a fost in intregime cumparat de cineva. Pentru mine este un mister cum poate ramane asa o asezare umana. Nu misca NIMIC…

GR 2013 178

GR 2013 179

GR 2013 180

GR 2013 182

Apa mea se dusese pe copca si, deja sufeream acut de sete. Nu prea stiam ce sa fac: sa ma intorc pe acelasi drum, nu-mi venea. Pe harta, am gasit un drum care ducea spre „Ai Stratis” despre care nu stiam ce este, si care ar fi putut continua catre raul (secat?) Kastro. Pana la urma, am ales acest drum. Nu s-a dovedit cea mai buna varianta, dar asta a fost alegerea. De fapt, pana la urma, as fi ajuns (mi-am dat seama ulterior) intr-o intersectie in care mai ajunsesem o data. Deocamdata grija mea principala era apa: nici nu mai transpiram… si desi bausem mai bine de 2 litri de lichid, nu simteam niciun vag imbold fiziologic de a elimina ceva dupa aproape 5 ore…

O ultima fotografie, inainte de a ma dedica studiului privind drumul de intoarcere, la iesirea din sat:

GR 2013 183

Dupa ce am studiat cu atentie harta, in care se uita cu atentie si soarele-fochist, mi-am dat seama ca nu vedeam padurea (intersectia in care ma aflam) din cauza copacilor (harta): pai eram intr-un „T”: din dreapta venisem, in sat intrasem in jos, iar in stanga continua drumul. Nu aveam multe optiuni: ori ma intorceam pe unde am venit (in doua cuvinte: „e sclus!”), ori continuam, lucru pe care l-am si facut, cu maxima rapiditate:

GR 2013 185

M-am repezit la vale pe drum, curentul deja vajaind prin casca. Din pacate, bucuria coborarii consistente nu a durat mult:

GR 2013 187

iar la viteza cu care coboram, reflexele erau cat pe ce sa-mi joace unul din cele mai urate renghiuri pe care le-am apucat. Franele violente fata-spate erau sa ma arunce in rapa ce se casca in stanga mea. Am redresat parca in ultima clipa si brusc mi-au trecut si setea si dusmania pe care i-o purtam in acele momente fochistului.

GR 2013 188

In continuare, sub soarele arzator, coborarea s-a facut cu viteza melcului: 7 la ora…

In fine, dupa 2-3 km, satul fiind sa-mi scrie viteza cu o singura cifra al meu ciclocomputer, drumul devine mai omenos si pot sa merg mai repede, desi este in usoara urcare

GR 2013 192

Arunc o privire in spate si, in ciuda setei care-mi ardea parca tot trupul si a caldurii nemiloase, peisajul satului abandonat ma face sa opresc sa-i mai admir o data casele agatate de buza muntelui:

KASTRO:

GR 2013 193

Coborarea se aspreste iarasi si o las iar moale

GR 2013 195

Peisajul insa, e cu adevarat incantator

GR 2013 196

GR 2013 197

Si continua in aceeasi nota tot timpul cat cobor sau parcurg un fals plat:

GR 2013 199

Si, cum coboram eu asa, la un moment dat incep parca sa merg prin mijlocul unui peisaj ce-mi parea a fi cunoscut: asezarea muntilor, a drumurilor, parca si cararile erau dintr-un film pe care-l mai vazusem… usor dezorientat, continui coborarea pe un drum… rosietic?… presarat cu pietre ascutite?… o fotografie cumva intoarsa?…

Si, dupa un munte, lucrurile mi se clarifica: am ajuns unde eram cu aproape mai bine de doua ore in urma… intr-o intersectie unde avusesem de ales intre dreapta, rapid abandonata din cauza urcusului pe pietrele ascutite pe care acum tocmai coboram, si stanga pe care am urmat-o in final. Cam pe-aici mi se terminase si apa si am inceput urcusul ala care nu se mai termina. Deci, am mers in cerc, pe diametru fiind Kastro… iar lungimea cercului, uitandu-ma in carnetel, doar… 20 km!!!

Acum, aveam de ales: inapoi pe scut, sau inainte si, poate, sub scut! Si am vrut sa fiu „sub”. Am sesizat, pe directia mea de mers, un drum care cobora, apoi se unea cu un altul ce venea de dupa un munte, dupa care ingemanarea celor doua se pierdea in vegetatia coastei:

GR 2013 203

Am inceput coborarea pe un drum aproape perfect ciclabil si, am ajuns cu relativa usurinta la intersectie. Tot timpul am sperat sa vad ceva apa pe drum… un izvoras… o troita…. o gospodarie… ceva care sa-mi astampere setea… nu am gasit. In schimb, am intalnit un maslin. Mai intai l-am fotografiat:

GR 2013 204

GR 2013 205

apoi m-am gandit ca e un semn ca oamenii nu sunt departe, iar mai apoi, am gresit: am luat o maslina si am bagat-o in gura. Odata sparta in dinti, gustul lesios si amar mi-a inundat gura: parca luasem anghinare amestecata cu praf si leshie. Am scuipat-o imediat, blestemandu-mi curiozitatea bolnavicioasa. De-acum, mi-as fi dat si izmenele cicliste de pe mine pentru o gura de apa.

Am continuat coborarea, de data asta in goana cea mai mare, cautand cu ochi hulpavi o casa. Pe drum, incep sa apara lentile de nisip. Pe unele le ocolesc in ultima clipa, pe altele nu mai apuc si le iau de-a dreptul. Un nisip fin si adanc, ca o balta, cu diametre de 2-3 m. Mergand tare, pana la urma, inevitabilul se produce: intr-o curba la stanga, nu pot ocoli o lentila si o iau cu fata, inclinat, si cu ghidonul miscat pentru viraj. Roata fata derapeaza intai putin, apoi se infige in nisip. Cad pe stanga, pe piciorul stang care se harjaie de praful si piatra de pe drum. Ma rostogolesc sa scap de bicicleta ce venea peste mine si ma opresc cu fata in sus. Am praf in gura si scuip. Piciorul ma arde, dar stau intai putin sa ma linstesc. Aveam viteza si socul a fost destul de serios. Incep cu ce ma doare mai putin: cotul stang doar zgariat. Abia apoi imi fac curaj sa misc si sa ma uit la picior: racait bine si-mi curge sange, dar nu e rupt. Imi scot casca si, apoi bandana. Cand sterg cu bandana uda din cap, ma arde sarea transpiratiei si renunt imediat. Acum, stau in cur ca prostul si ma uit la rana si la sangele care curge. Ma gandesc sa opresc sangele asezandu-ma culcat si tinand piciorul in sus la 90 de grade. Stau asa o vreme, dar se scurge sangele spre chilot. Renunt…

Pana la urma, imi mut fundul mai in drum si incep sa adun praf din drum. Acum vad ca-mi curge sange si dintr-un deget. &^$(*&!!! Adun o jumatate de mana de praf, sterg sangele cu mana sa descopar rana si presar praf deasupra. Mai adun si mai pun. Batatoresc si pun iar. Apoi, intorc piciorul spre soare si astept. Intr-adevar, in cateva minute, nu am mai sangerat si s-a facut asa o clisa intai, apoi ca o scoarta. Ce buna ar fi fost niste apa… Dar, cel mai probabil, era demult bauta si aia…

Cred ca am stat mai bine de 20 de minute in cur, asteptand ca „amestecul” sa capete suficienta consistenta. Apoi, m-am ridicat si am urcat in sa. Din fericire, drumul continua sa coboare, si am putut tine piciorul intins in pedala.

Maslinii deveneau tot mai desi si aveau semne de vopsea pe ei: care cu albastru, care cu rosu, care cu negru… probabil ca proprietarii sa si-i stie.

In sfarsit, pe stanga drumului, un gard si o casa. In curte, trebaluia un barbat, iar in prag, o femeie matura din casa. Am oprit, am rezemat-o pe Helga de-un maslin, am luat bidonul si am salutat barbatul. Acesta s-a uitat la mine fara sa-mi raspunda, afundandu-se in continuare in munca. Femeia a venit catre mine: cred ca aratam chiar ca dracu: praful se lipise de transpiratia de pe fata, aveam mainile pline de praful de pe drum, tricoul si chilotii plini de praf, piciorul cu sange si pamant pe el, un ciorap „alb” si unul rosu, rucsacul tavalit dar, aveam casca si ochelari :)

S-a uitat peste gard la mine, iar eu am intins bidonul. Eu port o cruciulita facuta din snur impletit. Tricoul este cu fermoar pana jos si il tineam desfacut pana la jumatate. Stateam aproape lipit de gard. A intins mana spre gatul meu si a luat cruciulita in mana, pipaind-o. Am ramas nemiscat. Si ea. Parca a trecut un an cat a tinut mana pe cruce. Apoi, a lasat-o usor sa cada la locul ei, si-a facut cruce si a zis: „Ne!”. S-a-ntors si a plecat spre casa. Parca as fi trecut un examen, asa m-am simtit… A intrat si, dupa cateva clipe a iesit cu un bidon de 5 litri cred, alb cu albastru, plin pe jumatate cu apa. L-a lasat in mijlocul curtii si a revenit la gard, luandu-mi bidonul. A turnat in el aproape trei sferturi. Nu l-a umplut si mi l-a inapoiat cu grija. Am baut fara capac din el si ea a mormait ceva. M-am interupt si m-am uitat la ea. Barbatul muncea in continuare la pietrele din curte fara sa ridice capul, iar ea mi-a facut un semn din care sa inteleg ca aia e portia si ca nu mai primesc… Am spus un „kalispera” chinuit si m-am indepartat schiopatand. Mi-am pus capacul, apoi bidonul la locul lui si am incalecat.

Greu voi uita privirea scrutatoare si mana cu care a pipait insemnul de la gatul meu. Probabil insa ca asta nu se va intampla niciodata. Cine stie de unde aduceau apa aia…

Am mai mers cam 2 km la vale si am ajuns la un drum adevarat:

GR 2013 207

Veneam de sus, iar drumul se insira la vale catre dreapta mea si urca la stanga mea. Acum, aproape stiam unde sunt: pe cursul raului la ale carui cataracte am vrut sa ajung. Drumul insotea „raul”:

GR 2013 209

Am stat o clipa sa ma gandesc…. in jos sau in sus? Si am luat-o in… sus, doar cat sa vad. Am inceput sa pun cotonogul la treaba. Ma durea, ii simteam arsura, dar nu chiar insuportabil: inca mai mestecam din adrenalina cazaturii. Intre timp, noroiul se uscase si avea crapaturi ici-colo. N-am urcat decat vreo 3 km, pana intr-un fel de poiana, unde am oprit sa ma odihnesc, sa-mi verific rana si sa-mi termin apa din bidon.

GR 2013 210

GR 2013 211

Cu setea ceva mai potolita, multumit de starea piciorului, am mai mers putin in sus: cateva sute de metri si, in sfarsit, am dat de cataracte. Uscate, dar ADEVARATE!

GR 2013 215

GR 2013 216

M-am bucurat enorm ca pana la urma am ajuns sa le vad. Doar pentru ele plecasem! Daca ar fi… avut si apa, ar fi fost minunat. Cu atat mai mare mi s-a parut sacrificiul grecoaicei, care din putinul familiei ei, carat in carca sau in mana de cine de unde, s-a indurat si mi-a dat si mie din comoara ei…

Stiam ca mai am 15 km pana acasa, numai coborare, cu exceptia unei scurte bucati de un kilometru si ceva de urcare inainte de final. I-am dat bataie si, in mai putin de o ora imi sprijineam „fiara” de gardul carciumii din Potos, trantindu-ma pe-un scaun si cerand sa vina REPEDE un amstel rece.

Si a venit!!!

Imediat dupa el, chelnerul a mai venit cu un bol de gheata si cu un servet. M-am spalat putin la baie, apoi m-am doftoricit putin la el pe terasa pustie, am terminat berea si am plecat agale catre cort.

Am profitat ca fetele erau la plaja si m-am strecurat rezemandu-mi trotineta de gard. M-am asezat o vreme pe scaun si am stat prieten cu el vreme de-o camila. Mi-am luat schimburi, geanta de dus, prosopul si am plecat la „operatie”. Curat si infasat, m-am prezentat apoi pe plaja fetelor cu 3 beri reci in maini. Am scapat aproape neobservat… :)

VA URMA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s