Tura in muntii Banatului la lacurile Secu, Breazova si pe Dunare (partea I)

SEPTEMBRIE 2015

Tura grea… m-a cam ciufulit…

Am fost cu dragii mei prieteni in Banat si ne-o fost grozav. Facem o trupa excelenta. Dar Banatu-i mare… iar pe dinafara ramasera inca multe nevazute.

E marti si maine plec in Banat: Resita, Caransebes, Moldova Noua… Meteo: cam nasol. O urc pe Helga in masina si, la 1 dimineata, dupa doua ore de somn, iau drumul Alexandriei, al Craiovei, al Severinului, Slatinei de Timis, Transsemenic… si spre aducere aminte…

La Scena (Garana):

Flori de toamna:

si iata-ma-s la Resita la 8. Fara cafea, direct la treaba, iar la 1 si-un pic termin.

Nisipul imi joaca sub globii oculari cu care fac cercetari pe prognoza meteo: azi – soare, maine si poimaine – furtuni.

Imi facusem socoteala sa vad cele doua lacuri ramase pe dinafara itinerariului nostru: Lacul si statiunea Secu si lacul Breazova. Total cam 50 de km cu 850 metri, dar pentru maine. Cum „mainele” se anunta extrem de prost din punct de vedere meteorologic, m-am decis pe loc: ACUM!

In goana cea mai mare infulec vreo 5 saleuri cu branza si chimen din belsug si le asezonez cu tot atatia gatzi de palinca. Afara, cam 18 grade.

Inainte insa de a pleca, tin sa-mi anunt prietenii de tura ca m-am cazat la… tadaaaaam! Clubu’ la Castel! . Ca n-am gasit alta rima in Resita.

Personalul era in continuare „in concediul legal de odihna”   , iar istoria acestui stabiliment, intr-o viitoare povestire.

Cateva poze spre aducere aminte si exemplificare a kitsch-ului fara marginire…

Cobor patrusprezece-le la suta de la pensiune si fac stanga intr-o urcare usoara spre statiunea Secu. Pe dreapta, centrala hidroelectrica Grebla, functionala si astazi (informatia din textul de mai jos, privind starea de nefunctionare a centralei, este eronata).

Prin bunavointa http://www.intercult…ral/Grebla.html

„Denumire actuală

Centrala hidroelectrica Grebla

Localizare, judeţ, localitate, stradă, cod poştal judetul Caras Severin, Resita, pe drumul ce urca spre lacul Secu

Destinaţie actuală neutilizata

Datare (exactă, perioada, interval de date) Edificata intre anii 1903-1904

Istoric – evoluţia construcţiilor, evoluţia tehnologiei Este cea mai veche centrala hidroelectrica din tara.

DescriereUtilizeaza apa Barzavei si diferenta de nivel dintre Valiug si Resita, ce este transportata printr-un canal de derivatie intre cele doua localitati, denumjit Canal Principal. Apa din acest canal se varsa intr-un castel de apa construit la cota 460,8 pe stalpi din zidatie, beton si piatra bruta. De la castelul de apa spre uzina, apa este condusa prin trei conducte fortate cu o lungime de 600 m si cu diametrul de 900 mm.

Din Canalul Principal pornea un canal lateral de 1,6 km lungime, care forma o rezerva de apa de 25 000 mc, pentru acoperirea necesitatilor variabile de energie ale laminoarelor.

Cladirea, care continea si locuinta sefului centralei, a fost construita – cu o preocupare deosebita pentru aspectul estetic, confort si functionalitate – din beton si piatra bruta si acoperita cu sarpanta.

Componente tehnice

Centrala adapostea trei grupuri electrogene cu o putere de 2500 CP fiecare, formate din: trei turbine Pelton si trei generatoare trifazice de 1800 kW, 5 500 V. In dotarea tehnica mai existau doua turbine Pelton de cate 170 CP, cuplate cu cat eun dinam de 95 kW putand actiona si un alternator auxiliar de 48 kW la 240V. Acestea erau completate de inca o turbina Pelton de 35 CP. Turbinele erau reglate automat prin servomotoare.

In 1976 hidroagregatele mari au fost inlocuite integral, cele mici fiind dezafectate.”

Pornesc in continuare pe un drum „asfaltat”, in buna traditie a turismului banatean de care nu turistii sunt vinovati:

Un prim popas pentru fotat cand calitatea drumului se imbunatateste brux:

Urcusul nu e greu, fiind de fapt un fals plat pe care pedalezi cu placere

Aparitiile de pe marginea lui insa, ma obliga la oprit si fotat:

Ajung pe malul lacului, dar ratez intrarea catre baraj. Oboseala imi joaca feste…

Apa-i sclipeste printre copacii ce-l marginesc

Ne vine toamna…

Drumul incepe sa urce mai serios pe masura ce ma apropii de coada lacului.

Construit in 1953 pentru alimentarea cu apa a unei industrii ce s-a dezvoltat exploziv in orasul Resita al acelor ani, este primul baraj de beton cu contraforti din Romania. Proiectul este sovietic 100%, iar betonarea lui s-a desfasurat intr-un timp record: 31000 mc beton in 11 luni! Volumul lacului este de 15 milioane mc adunand imisari de pe 157 kmp, o suprafata de 734 ha si o lungime de cca 6 km. In plotul 10 este amenajata o conducta ce trimite apa pentru supraalimentarea (fata de varianta initiala) a CHE Grebla. Conducta este echipata cu doua vane, una care asigura alimentarea CHE, cealalta pentru alimentarea celor doua rezervoare de 5000 mc necesare orasului.

Tot urcand eu asa, depasesc un panou. Cum conexiunile interneuronale se efectuau cu greutate sau deloc, opresc abia dupa vreo suta de metri si intorc curios:

Desi nu stau bine cu timpul, ma bag pe drum cu nestavilita-mi curiozitate. Cei 300 de metri se dovedesc in realitate 1200, pe un drum asfaltat extrem de ingust

Tot in buna traditie a turismului romanesc de stat sau de privat, cu ridicata sau cu amanuntul, agrementu’ era inchis!

Asa ca am luat-o pe langa „Bine ati venit”, aruncand cate un ochi prin gard

Drumul nu mai e asfaltat, gardul e rupt pe alocuri, iar cainii de paza ai agrementului se hotarasc sa faca cunostinta cu mine. Ii pun repede in stadiul in care se dau cu rotile in sus si continui explorarea

As spune ca nu arata rau. Odata terminat gardul, ma hotarasc sa continui pe drumul din padure si mai vad eu cu Breazova… Nu reusesc sa mai inaintez decat 2-3 km, starea drumului obligandu-ma sa fac calea intoarsa si sa reiau traseul.

Aici eram:

Iar acesta era drumul pe care n-am mai continuat:

Dac-as fi stiut ce m-asteapta, continuam pe asta… Dar toate la timpul lor.

Am revenit la traseu, continuand in urcare ceva mai sanatoasa spre coada lacului. Odata ajuns, intru si in zona de agrement pentru care Secu este recunoscut:

Toalete, wc-uri, dusuri… chiar ok… iar bomboana de pe tort:

In lumina calda a toamnei ce sta sa-nceapa…

Cum pe terasa de langa apa se aflau doi oameni ai muncii ce-si savurau berile, am intrat in vorba cu ei, eu insumi insetat fiind. Mi-au dat a-ntelege ca, cateva sute de metri mai sus, este o pensiune de unde si-au luat si ei berile, terasa deschizandu-se in afara sezonului doar sambata si duminica. I-am descusut apoi despre drumul spre Breazova. Mi-au raspuns in unanimitate ca nici sa nu ma gandesc, ca drumul e praf si nemarcat. Pe masura ce-mi relatau grozaviile cu care ma voi intalni, parca eram tot mai hotarat sa le dovedesc ca sunt prea mare si batran ca sa nu-l birui. Ne-am luat la revedere si…

…si, am inceput c-o bere… hehehe… domneasca!

La botul calului!

Odata lamurit cu privire la binefacerile extrasului de hamei cu ape minerale, am luat din nou drumul in roata, trecand pe langa o incinta parasita, urmata de un stabiliment privat rau (club inchis) cu un mare eseu la poarta, spre lamurirea turistului nestiucios

Drumul continua in conditii bune, cu un asfalt peticit, in usoara urcare. Popas pe pod, loc drag mie mereu:

Asfaltul se termina si apare un macadam multumitor si, in orice caz, mai bun Helgai decat peticeala aia cu aere de „strat rutier”. Trec pe langa cantonul Starnic:

si continui pe langa o veche constructie abandonata.

Am uitat sa spun ca, insurubata in cap chestiunea starii drumului si a lipsei marcajelor, mi-am pornit gepeseu’, iar imediat in zona cantonului, unde am fost sigur ca in V-ul aparut am urmat drumul corect, harta din telefon m-a trimis inapoi dupa ce strabatusem deja 1 km. Ma furase largimea variantei alese, abia apoi lamurandu-ma ca celalalt era traseul ce urma sa ma duca la Breazova. M-am bucurat ca am folosit harta…

Drumul urca printr-un fel de chei mai largi ce sunt pe placul meu, printre arbori contorsionati de bogatia de piatra ce alcatuieste versantii

Stanci, mai mici sau mai mari, zac pravalite prin padure. E un moment pe care-l gasesc bun in aceasta pustietate ca sa-mi pun bratara cu fluier la mana…

Peisajele ma farmeca si nu contenesc sa ma bucur de ele, oprind mult si des ca sa le adun in memoria aparatului de fotat…

„pod” natural peste raul ce-mi susura in dreapta…

Nu am apucat sa merg prea mult pana cand drumul incepe sa se strice, la efortul necesar urcarii adaugandu-se si cel necesar dezlipirii gumelor dintr-un fel de argila ce aparuse parca din senin…

Intaratat de hotararea luata dupa discutia cu cei doi, supralicitam decis sa nu pun piciorul jos. Cu un ochi pe ceas, sunt convins ca am ajuns la jumatatea drumului. Un calcul privind coborarea in Valiug urmata de drumul pana in Resita imi spunea ca nu mai am foarte mult pana la Breazova. Fundamental gresit, si se va vedea de ce…

Deocamdata urc prin clisa lipicioasa, iar noroiul incepe sa urce pe Helga si pe mine…

Fluier din cand in cand, iar macadamul reapare, insotit insa de baltile ce-si arunca continutul pana pe casca

Gluma se ingroasa, iar ceea ce a urmat e greu de pus in cuvinte: m-am incapatanat ca un catar sa duc drumul pana la capat. Trecusem demult de jumatate, iar intoarcerea nu mai era o optiune. Cu picioarele arzand, cu plamanii dand sa-mi fuga din piept, am tras in continuare pana la aproapea epuizare

In fine, dupa mai bine de 10 km de tras ca la ocnele de sare, rasare soarele si pe strada mea: sunt aproape si drumul devine omenos cu cei doi calatori. Traversasem desertul…, iar civilizatia era colea:

Incep sa simt efectele abandonurilor, ale „postindustrialelor”:

Printre caprele bine pazite

Dupa cateva urme omenesti, ajung in preajma lacului Breazova

Lacul Breazova s-a nascut la inceputul secolului trecut, intre 1907 si 1909, ca prim lac de acumulare din sud-estul Europei. Barajul este din piatra, zidit cu mortar de ciment, are o suprafata de cca 12 ha si peste 1.200.000 mc de apa ce alimentau uzinele Resita, iar canalele aferente serveau tapinarilor la transportul bustenilor.

Langa baraj, in ghereta de paza se afla un om ce pazeste o bariera ce nu te lasa sa inconjuri apa. Stam o vreme de vorba, iar eu nestiind mare branza despre acumulare, incerc sa aflu cateva de la el. Din pacate insa, om simplu, nici el nu stie cine stie ce… Imi face o fotografie, dupa care continui drumul spre Valiug

Drumul continua pe malul lacului, incarcandu-ma din nou cu puterea apei…

Inainte de Valiug trec pe langa o fosta organizare de santier ce pare a fi apartinut TCH-ului avand in vedere forma, dar despre care nu stiu nimic. Acum locuiesc niste oameni de-ai locului acolo

Drumul continua pe langa centrala Crainicel, zidita din aceeasi piatra fasonata ce-i tradeaza vechimea si lucratura frumoasa si ingrijita

Conductele fortate ce-i alimenteaza turbinele

si intrarea in Valiug

Biserica construita din aceeasi frumoasa piatra, loc in care poposesc ca sa ma bucur de existenta, fara sa ma intreb si fara sa ma intereseze confesiunea careia ii apartine.

Purcica la zidul pietruit…

Iau in continuare drumul catre Transsemenic cand… surpriza: asa se nasc ouale de Pasti 🙂

Pentru cei apropiati mie din Tura Banatului Montan, o fotografie plina de semnificatii 🙂

150 de metri in aproape 3 km nu pare mult. Dar dupa cat noroi am inghitit, a cam scos sufletul din mine. Imi aduceam aminte in timp ce pedalam ca, odata coborati din Semenicul ce ne storsese, stiam ca ne asteapta „cocoasa” asta si, la fel de greu am dus-o…

Picioare muncite…

Si trotineta muncita…

Coborarea a fost aproape de vis. Spun doar „aproape” pentru ca nu am mai atins vitezele din tura facuta cu baietii, iar asta s-a petrecut din doua motive: primul fiind acela ca nu mai aveam in fata cui sa ma dau mare cu pornirile mele la vale ca din pusca, asigurat fiind in situatia unei cazaturi de prezenta celor doi doctori, iar al doilea fiind dat de cantitatea mare de material ce a intrat, cu anasana, intre placutele etrierului spate si disc. Coborarea a fost permanent acompaniata de un harshait ce nu zicea deloc de bine. Dar am coborat ok.

Odata ajuns la pensiune pe sub cerul ce devenise plumburiu, am cautat un adapost pentru Helga stiind ca tot acoperisul panzat este ca o strecuratoare. Iar eu imi doream ca noroiul de pe ea sa se usuce ca sa-l pot lua la perie inainte de a o cocota pe viteaza nemtoaica in spatele frantuzoaicei.

Aceasta a fost tura mea de Banat, completand minunatia de excursie pe care am facut-o cu dragii mei prieteni de bicicleala. Poate se recunosc: Artistul Leo (Leonard Boga), don’ doftor Razvan Silion, don’ doftor BiciclistRO (Gheorghita Iacob) si nu in ultimul rand cel mai mare gadgetolog – MaC (Cristian Matache).

Desi aici am pus in marea majoritate a posturilor ture de bicicleala, sa stiti ca sunt inca multe lucruri de vazut chiar si din frantuzoaica. Cum multdraga mea fata m-a impins de la spate sa fac ceva si pentru ea, de la volanul frantuzoaicei…

VA URMA