Tura la Muntele Mic de Ziua Romaniei (1)

DECEMBRIE 2012

 

Așa cum îmi doream, s-a întâmplat să fie în această toamnă-iarnă o ieșire ce s-a lăsat și cu un pic de bicicleală. Dar să luăm de capătul firului…

Am primit o invitație din partea unor prieteni să merg într-un grup destul de eterogen pentru a ne bucura împreună de Ziua României.
Acțiunea urma să se depene într-o cabană deosebit de primitoare, în Poiana Mărului. Cum cheltuielile nu au părut exagerate având în vedere facilitățile fiscale și de conjunctura de care urma să ne bucurăm, punând în balanță și faptul că vinerea urma să fie liberă, adăugând și promisiunile meteo ce urmau să ne aducă temperaturi rezonabile și un drum acceptabil, am hotărât să mergem, chiar dacă nu știam mai bine de jumătate din coparticipanți.
Acesta a fost și motivul pentru care, nefiind tocmai în largul meu, mi-am planificat și o generoasă ieșire cu bicicleta. Îmi doream atunci să am vreme bună, să nu bată vântul și să am puterea să duc tura la capăt. Ca-ntotdeauna, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg…

Ziua 1 dimineața:

Aventura a început joi dimineață, pe-ntuneric, atunci când Helga și-a găsit locul în micuțul Polo al celei cu care eram pe vremea aceea. Stăpâna lui Polo nu a aflat decât în ultima clipă că mașina-i urma a fi aproape dezmembrată.
La ora 05.30, o mogâldeață de un metru noojdoi trebăluia la micuța mașinuță, descotorosind-o de tetiere, bancheta din spate, platforma de la lunetă, toate ciuvaiele colecționate de a mea în portbagaj, pe locul astfel creat cuibărindu-mi fiara cu roțile așezate separat. După ce am culcușit-o cu tandrețe, ca să nu o deranjeze zgomotul, am capitonat-o cu cele bagaje necesare unei asemenea întreprinderi sărbătorești: o geantă cu haine, rucsacul meu de tură plin cu toate cele (adică ciorapi groși, polar, încălzitoare de picioare, frontale, baterii de rezervă, cagulă, căciulă, două perechi de mănuși, bidoane, centură, camere, petice, scule, ochelari, carnețel și câte și mai câte… de prisos dovedite mai tarziu…), câteva sacoșele cu ceva de citit în pauze (fratele Jack, me tac-su, un digestiv că se anunțau vremuri grele, 6 litre de pălincutză că vine iarna (o litră = 250 grame) și… cred că am mai uitat – luat cu febra preparativelor)
Odată pregătirile terminate, i-am înmânat alei mele cheile franțuzoaicei să se ducă la job, iar eu m-am urcat în nemțoaica conservară urmărind același scop.

Ziua 1 dupa-masa și noaptea 1:

La 4 și un pic, îmi culegeam consoarta din zona Unirii și, abandonând franțuzoaica într-o parcare, luăm drumul Piteștiului, al Slatinei, al Craiovei, al Turnu-Severinului, al Caransebeșului și, în final al Poienii Mărului.
La 5 și un sfert dădeam iama pe autostradă, iar la 00.30 eram deja în vilă țipând după o gură de palincă, să ne revenim. Strigătura ne-a fost auzită și am luat pe nemâncate un babic, un pleșcoi, o palincă de la Deva (făcută de mâna la om) și o ciorbă de mare angajament. După care, ne-am întins la povești… Eu m-am culcat la 5. A mea, la 7 încă nu era în pat! :D

Ziua 2

A doua zi, am făcut ochișori pe la 10. Băut cafeaua și ascultat planurile culinare astfel încât mi s-a ridicat părul pe spinare: seara urma să se execute o oaie la proțap.
Am căzut pe gânduri: hmmmm… eu nu prea cad pe spate după oaie. Și tot gândindu-mă eu așa, mi-am dat seama că e posibil să fiu cooptat în echipa ce va merge întru alegerea vietății și, vrând-nevrând, să fiu prezent la tăiere și apoi să pun umărul la transport. Ei! Până aici!!! Ia să-mi caut eu de treabă…
Așa e că trebuie să m-apuc de Helga? Așa e! Așa e că trebuie să mă încălzesc cu un drum până la baraj? Așa e! La treabă! În timp ce o montăm: așa e că bate vântul ca naiba? Hmm… așa e!

Odată nemțoiaca montată, scap la net să văd cum e mâine vremea. Huuuuu… cam „de rău”. Asta e… mă voi mulțumi cu o tură de 14 km tur-retur până la baraj. Paișpe kiolometri… cât să mă gătesc? Las’ că nu mor: polar în rucsac, o cameră, scule, tricou subțire cu mânecă lungă, o pereche de ciorapi groși în picioare, pantaloni scurți cu bazon pe mine și foișoara de ceapă de la Lidl. Hai, treacă de la mine și mănușile subțiri. Să nu uităm aparatul de fotat. A! Și 3 litre de lichid. Huuuu… și ochelarii de mers și de vedere… și actele!

Iată-mă la 11.50 părăsind curtea cu oameni care:
– unii plănuiau cu oaia;
– unii beau cafea (alții palincă, alții vin, alții bere…)
– unii încă dormeau;
– unii uitau să bage lemne în centrală;
– unii voiau la alte cumpărături;
– unii (4 de la București) lătrau, iar alții (5 ai curții) le răspundeau. Mai târziu urmau să se ia de beregăți!
– eu ieșeam;
După 800 de metri ajung la intersecție: la dreapta, coborâre spre baraj, la stânga și apoi dreapta… spre Muntele Mic! Temperatura rezonabilă (cca 8-9 grd), vânt săltăreț (cam 25), soare cât cuprinde! Să merg spre baraj? Să fac o verificare a intrării pe drumul spre Muntele Mic pe care nu-l voi putea face mâine din cauza vremii? Grea decizie. Oricum, la plecare am spus că nu voi lipsi mai mult de o oră jumate deci… ar trebui să mă încadrez în timp ca să nu îngrijorez lumea (am și eu o vârstă). Nici snikershurile nu le-am luat cu mine. Nu mai vorbesc de îmbrăcămintea de Herăstrău… Ei, o să fac și eu o mică recunoaștere de câțiva kilometri, după care mă întorc…

Și am ales drumul ce duce spre Muntele Mic. Mi-am adus aminte că aveam între acte și harta scoasă de pe bikemap. Din păcate, singurele lucruri vizibile erau cele legate de profilul terenului, și acela de dimensiuni foarte mici.
Drumul pornește pe un forestier alcătuit din nisip cu intercalații de piatră spartă. Moi (adică eu) o aveam pe Helga încălțată cu cauciucurile de șosea, Kenda Sport, cu creasta lisă și cramponate lejer pe laterale. Se urcă lejer și, pe la km. 3 am surpriza transformării materialului din care este alcătuit drumul în beton. Mă bucur de schimbare gândindu-mă că indicațiile de pe bike map sunt corecte. Din păcate, bucuria e scurtă: doar vreo 400 de metri.
Vremea e splendidă însă simt vântul cum îmi pune o palmă în frunte parcă. Forestierul însoțește apa și mă lasă să mă bucur de priveliștea pe care această mi-o oferă:

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 001

Soarele îmi face cu ochiul și, fiind mai sărăcuț îmbrăcat, mă opresc la o repriză de încălzeală:

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 002

În spate, se înșiră drumul:

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 003

Iar în față drumul îmi descoperă alte și alte minunății:

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 004

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 005

Soarele se joacă printre copacii desveșmântați:

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 007

Iar acestia mă învață din nou că sunt în stare să se nasca, crească, moară, parcă direct din piatră, folosindu-se de fiecare fărâmă de humus ce se agață de stânci

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 010

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 012

Încalec și o iau din nou către în sus, gândindu-mă să mai fac 2-3 km. Priveliștea râului ce-mi însoțește drumul mă farmecă și mă opresc din nou să îmi pun în ținerea de minte a aparatului foto, săritoarea ce se ițește în fața ochilor:

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 013

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 014

Din păcate, a trebuit să-mi confirm o bănuială ce mă bântuie demult, și căreia nu vreau aproape niciodată să-i acord statutul de certitudine, și anume aceea că orice bucurie se plătește. Iar „săritoarea” mi-a arătat asta cu vârf și îndesat. Drumul care o însoțește devine brusc aprig la urcare și mă silește să mă dau jos din șa și să încep să împing. Mă bucur doar că lungimea săritorii, și implicit a pantei care nu mai ascultă de nici un pinion, este doar de 4-500 de metri. Mă avânt din nou în șa, de data aceasta începând să mă gândesc că aș putea să mă bucur de acest drum până la intersecția cu asfaltul, chiar dacă voi depăși timpul anunțat. Mă gândeam că, la câte activități se desfășurau la vilă, o întârziere de o jumătate de oră nu va pune lumea pe jar.

Drumul continuă, iar eu mă bat cu el cu încrâncenarea datorată vârstei și, de ce să nu recunosc, celor ce le-am făcut până acum (dar, de care să știți că nu-mi pare rău ;) ). În drum, întâlnesc un fel de pod, pe care nu mă stăpânesc să nu-l fotografiez. Asta ca să nu spun: „nu mă stăpânesc să nu mă hodin”…

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 017

Dupa așa o săritoare, așa o liniște într-un ochi de apă ce are farmece de lac…

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 018

Iar drumul se oțărăște la mine: urcă din cauza apei ce sare din piatră-n piatră. Și e greu… din când în când, deși nu-mi place, trebuie să mai dau și talpă, nu doar pedală…

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 019

Mă uit la bolovanii căzuți din cer și mă gândesc… ce bine Doamne că nu am fost ATUNCI… PE CÂND… sau îN TIMP CE…

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 020

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 025

Privesc iute spre cer. Să știu că nu vine ploaie. Bolovanii cad când plouă….

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 026

Îmi continui urcușul, și râul mă-nsoțește ca prieten cu toane, deși vântul nu-mi dă pace și mă sâcâie tot timpul. Este atât de neplăcut să nu-ți poți duce bucuria celor ce te-nconjură până la capăt… Am un cui cu vântul… Îl știam, știam că mă va chinui din față, din lateral… Însă, acest „lateral” va fi, până la urmă, de mare ajutor puțin mai sus.

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 028

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 029

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 030

Trec pe lângă o exploatare forestieră și,

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 031

in câteva minute mi se dezvăluie: Vârfurile Ciuntu și Țarcu. Opresc să mă zgâiesc, observ bruma groasă de pe versanți, îmi simt vântul zvârcolindu-mi-se în obraji și mă gândesc: cum, Doamne, o fi acolo? Acolo-n iarnă nu am fost dar, îmi amintesc (căci nici doi ani nu sunt) de când mă băteam cu vântul, ceața, zăpada, văile cu gheatza tăiate cu spaima că mă duc de tot în jos, și urmele de lup, singur în Ciucaș (ba mint… aveam rucsac și cort și bețe și sac) într-un ianuarie de poveste…

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 034

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 035

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 036

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 037

Și-ajung în loc în care trebuie s-aleg. Nu mi-e de folos harta. E mică. Și fac la dreapta! La stânga, un drum cu parapet ce abia se mai vedea, drum ce mergea spre o baracă părăsită. Am zis „dreapta!” în capul meu și… prost am zis… Push de-un kilometru cât o săptămână de post. În fine, o curbă strânsă și ajung la o colonie de barăci cu oameni. Le intru-n curte, descalec (căci mi-a fost rușine să le intru-n curte pe lângă trotinetă), salut și-ntreb: „pe-aici spre Monument?”
– D-apoi ați greșit! Vă-ntoarceți dumnevoastră până la intersecție și treceți pe drum prin vad!
– Și pe-aici, n-ajung?
– N-ajungeți la Cruce… pe-aici doar dacă vreți să vă-nfundați în cea pădure….
– Mulțumesc! Sănătate!
Și iată-mă la prima coborâre după 12 km de urcuș încontinuu. Dar, după cum știți, totul se plătește pe lumea asta:
„Ce-ai coborât, trebuie și urcat!”

Coborâre frumoasă, rapidă, pe grohotiș astfel că, deși urcarea mi-a luat 20 de minute, coborârea am făcut-o-n două-trei… Ajung la intersecția cu pricina și, făcând dreapta (de data asta, venind invers), trec prin vad cu apa șiroind din roți. Începe iar urcușul.

Drumul bun, un fel de nisip cu o mare finețe, bine bătătorit, mă lasă să stau în șa, admirând priveliștea ce mi se-ntinde în stânga până hăt, departe… Trec pe lângă doi oameni ce se chinuiau să dea drumul unui ferăstrău mecanic și opresc pentru salut. Îmi spun că mai am cam 3-4 km până la asfalt și încă 6 până în „stațiune” :). Politicos, îi întreb dacă și de Sf. Andrei ei lucră. Îmi spun că-i grea munca la patron. Încălecând, le urez spor la muncă și la bani. Plec, simțindu-le privirea cum mă petrece…

Mai dau de deal și-n stânga, din nou cei doi frați, Țarcu și Ciuntu. M-am așezat privind mai mult pe Țarcu pentru sălbăticia versantului ce-mi stă sub ochi și pentru înghețul ce i-a cuprins urcușul.

Mă gândeam la Munții Țarcului despre care nu știu prea multe.
Așezați la nord-est de munții Cernei, la nord-vest de munții Godeanu, la vest de Retezat, la sud de Orăștiei, munții Țarcului adăpostesc o stație meteo (despre care sunt felurite legende), una-două stațiuni (Muntele Mic și Poiana Mărului) și o denumire intrată în legendă: „Țara Gugulanilor”. Numele de gugulan își poate avea, cel mai probabil, originea în toponimia locală, respectiv vârful Gugu (2291 m. în masivul Godeanu) dar, posibil, la fel de bine poate fi considerat ca o moștenire din graiul aromân în care „gugulană” înseamnă fată frumoasă. Sunt munți mai puțin bătuți, la fel ca și Godeanu, singurele trasee într-o oarecare măsură marcate fiind cele ce pleacă din Caransebeș spre Muntele Mic și de la Poiana Mărului (foarte slab marcat). E bine de știut că legătura cu ramura vestică a Retezatului se realizează destul de ușor de la Muntele Mic prin Godeanu cu legătură spre barajul Gura Apelor. Sunt munți relativ pustii, sălbatici și plini de frumuseți.

În fine, după două ore de mers, cu rătăcirile de rigoare, ajung și la asfalt. Deja eram în priză și am zis că pentru ultimii 6 km., nu-mi mai pasă de cea oră și jumătate promisă :)

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 039

La intrarea in asfalt, indicatoare:

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 041

Odată ieșit la asfalt, drumul parcă se mai ușurează: deși mă deplasam când spre est și când spre vest (pe serpentinele ce urcau versantul sudic), vântul din sud, care ar fi trebuit să mă lovească lateral, se canaliza pe drum și, practic, îl simțeam mereu fie din spate, fie lateral spate. Acesta a fost un mare câștig la urcare și mi-a permis să parcurg cei 7 km. de cățărare abruptă (și nu 6…), având o pantă medie foarte probabil apropiată de 8 %, în condiții destul de bune. Ieșirea la golul alpin a fost însă un adevărat șoc: am simțit că am intrat în altă țară: Norvegia, Islanda, nordul Canadei, Noua Zeelandă, Patagonia…. Vântul era să te dea jos din picioare, iar temperatura… huuuuuu…

Moi? De vară… cum vă spuneam: pantaloni scurți, tricou subțire de bumbac, foița de ceapă…. nici nu vreau să-mi amintesc cum eram îmbrăcat!  :D
Până și soarele se cam pregătea de ducă. De ducă în nori! Și a fost doar avanpremiera…

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 043

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 044

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 046

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 048

Și o poză „din goana (sic!) calului”, mișcată, normal!

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 049

Și promisiunea a ce va să fie în vârf:

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 050

Nu-mi mai păsa de nimic: aveam creierul amorțit și-un singur gând: să ajung odată în vârf, de-acolo să sun s-o liniștesc pe-a mea și să mă bucur de izbândă.
Dar, cum spuneam, cu socoata de-acasă și cu cea din târg…

In sfarsit, in varf! Desi am tras un frig razbatator, intalnirea cu platoul m-a socat! Era mai frig decat… decat… decat… decat atunci cand mi-a fost cel mai frig!

La pauza de 2 minute facuta la iesirea in golul alpin, lasand padurea in urma.

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 052

Am oprit o jumatate de minut cautand un adapost. O sa ma intrebati de ce nu am intrat intr-o carciuma ceva, la un ceai fierbinte. Si pe buna dreptate! Raspunsul este ca… nu era nimeni! Eram singur cuc in toata „statiunea”…

In dreapta mea era un fel de casa-coliba din lemn. M-am adapostit de vantul inghetat in spatele ei si m-am dezbracat de canadiana sa-mi pun polarul. Aveam degetele amortite si nu reuseam sa prind cheita fermoarului intre varfurile degetelor.

Poiana Marului & Helga-Muntele Mic 055

Ma si mir ca mi-au iesit pozele pentru ca tremuram ca un… sa nu mai zic ce…

VA URMA

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s