Ianuarie 2016
Luni 04 si marti 05
Dupa preumblarea de sambata calare, ma asteptam sa dorm noaptea neintors. Dar nu a fost chiar asa: pe la 4 m-am trezit din cauza unor zgomote ciudate pentru o noapte de iarna: tuna, traznea si ploua cu galeata, ca si cum s-ar fi rupt toate baierile cerului.
Am adormit la loc, iar duminica dimineata am constatat ca, desi tunetele se potolisera, ploua la fel de tare. Asa ca ziua a fost dedicata in totalitate cititului si tandalitului de pe o parte pe alta in pat. Nici paine n-am iesit sa-mi iau. Norocul meu ca mai aveam ceva paine de pe la noaptea dintre ani. Mai uscata asa, dar a mers 🙂
A plouat fara incetare toata ziua si mai bine de jumatate din noapte, printre avertizarile cu inundatii de pe site-urile meteo. N-a fost niciuna in zona de care sa fii auzit, dar asta n-a facut ploaia mai rezonabila.
Luni, la trezire, am aflat privind cu un ochi chioras de dupa perdea, ca lucrurile s-au mai imbunatatit, chiar daca nu de bicicleta. Dar de masina… parca…
Asa ca am hotarat sa ies la o mica plimbare pana in zona de sud a insulei, acolo unde cu cateva luni inainte fusese si un prieten de-al meu care mi-a laudat foarte a doua localitate ca marime din insula: Vasiliki. Orasel de coasta, asezat in partea de nord-est a golfului de sud Lefkada.
Asa ca, printre picurii ce m-au umezit pana la masina, am hotarat plecarea, inarmat cu aparatul de fotografiat in speranta ca voi prinde ceva amalgam de nori cu ape si munti.
Drum liber, cu multe opriri, pentru ca timp aveam berechet :). Si ploaia a tinut cu mine, lasand-o mai incet cu picureala…
Drumul e liber si ma bucur de ultimele momente ale calatoriei mele pe insula, oprind cand mi se nazare sau cand cate o imagine se lipeste cu insistenta de retina. Maine voi pleca…
Mergand eu pasha-pasha printre picuri, ajung in Vasiliki. Oraselul, asa cum arata orice orasel mic si turistic de pe coastele Greciei. Ceea ce m-a curentat insa pe mine, si daca voi mai ajunge pe-aici imi doresc sa-l „calaresc”, a fost acest drum ce mi s-a dezvaluit in zare:
Oraselul este lipsit acum de zarva turistilor, singurii ce se strecurau printre mesele abandonate in fata carciumioarelor fiind pescarii, pescari ce se aseamana foarte bine cu cei de pe la noi: un fel de lipoveni de-ai lor 🙂
N-am zabovit mult si am luat drumul catre casa. Am luat cu mine si imaginea drumului ce urca :).
O ultima fotografie si, la barlog, la caldura…
Desi planuisem sa-mi strang cat mai mult din bagaje pentru ca a doua zi sa fiu in stare sa plec rapid, ploaia mocaneasca de dinainte de a intra in casa m-a blegit. Asa ca, lingand ultimele guri de tarie, ca sa n-o mai car si pe ea acasa, am inceput sa bananai pe net cautand sa-mi lamuresc drumul de intoarcere cu cat mai putine autostrazi cu putinta pe de-o parte, iar pe de alta parte sa vad cum va fi vremea pana voi ajunge acasa.
Asa cum am patit si anul trecut cand am umblat pe la Meteora, am constatat cu neplacere ca Bulgaria urma sa fie traversata de un cod portocaliu de ninsori si viscol, de la vest catre est. Cum drumarii din Bulgaria nu mi-au fost nicicand prieteni, am inceput sa studiez foarte atent prognoza si felul in care se misca vremurile grele.
A ramas in final sa aleg intre o ruta mai pe la vest, in spatele frontului de ninsori, sau o ruta mai pe la est, prin fata frontului. Pana la urma… tot studiind eu asa la un pahar de bun-bun, zdrang!
Cutremur!
Acuma, desi am inghitit cateva pana acum in Romania, amintirea celui din ’77 a ramas inca vie in mintea mea. Zgaltaiala s-a produs intr-un moment al serii cand linistea era aproape absoluta, asa ca zgomotul scrasnit al betonului, vuietul de afara si zgomotele vaselor ce zdranganeau in dulapul chicinetei mi-au indus imediat starea aceea nedeslusita a sinistrului. Din fericire, totul s-a terminat foarte-foarte rapid: cateva secunde…
Am iesit pe terasa dorindu-mi din tot sufletul o tigara, fara sa-mi pese de racoarea de afara. Apoi, in timp ce fumam, am revazut cu ochii mintii traversarea insulei din ziua de miercuri, cand ma strecuram printre bolovanii cazuti din versanti si cand zuruitul pietricelelor ce se scurgeau necontenit la vale mi-au dat acea stare de neliniste: daca se zgaltaie pamantul cand umblu eu pe-aici, de nebun, cu bicicleta?
Din fericire, cutremurul si-a ales un moment potrivit pentru mine: seara… 🙂
A doua zi, trezit de dimineata, am facut schimb de impresii cu gazda pe tema zgaltaielii. Hehehehe… ea simtise doua: un altul se petrecuse cand eu tandaleam cu masina pe insula, candva pe la pranz.
Dupa ce ma hotarasem aseara s-o iau inaintea viscolului anuntat, de dimineata m-am sucit brusc si am hotarat sa trec prin Sofia.
Dar… Florinel Navigaciul ramasese, asa cum am povestit intr-un anterior post, setat pe „drumul cel mai scurt”. Si s-a tinut de cuvant… Dar pe rand…
Am terminat cu bagajele, platile, micul dejun, dezasamblatul si potrivitul lui Helga in frantuzoaica, facutul ness-ului pentru drum, verificatul de 7 ori al casei in care am stat, cumparatul uleiului pentru un pretin ce ma rugase sa-l ajut sa se maslinifice si, pe la 12 si ceva luam drumul in botul masinii.
Undeva dupa Preveza, la vreo 12 km ochisem eu o statie Esso cu motorina ieftina rau (ca ma stiti ca-s zgarcit), iar acum eram cu ochii dupa ea. In sfarsit, intr-un varf de deal ajung si trag la pompa. Pana sa ma dau jos din masina se si infiinteaza langa ea un tip tuciuriu si gras. Ii fac semn din masina ca n-am nevoie de ajutor, iar el se indeparteaza putin. Dar doar ca sa-mi dea ocol pana in spatele masinii. Cobor, il vad si privesc atent in jur: benzinaria pe o culme de deal, fara nicio casa imprejur, in traversarea unei paduri de pin.
Hmmmm… cam pustiu pe-aici. Dau sa scot busonul si numai ce-l vad ca vine sa puna mana pe pistolul de alimentare. Ii fac semn sa ma lase, dar el… Batman! Devin foarte atent si observ cu coada ochiului cum, de undeva din spatele statiei mai apare un tip pe acelasi calapod, tot tiganos, tot burtos… model de cocalar sadea… Ma gandesc ca se ingroasa gluma si ma-ntorc catre primul si strig in engleza sa lase pompa. Asta se uita la mine si-mi face semn ca nu… Ridic tonul si ma-ndrept rapid spre el gata sa-i iau pistolul din mana. Tipul ma vede asa hotarat si se da un pas in spate, dar fara sa dea drumul la pistol. Renunt si ma-ntorc catre celalalt care era in fata masinii si-i strig sa se-ndeparteze. Incep amandoi sa vorbeasca repede in acea greaca din care eu nu inteleg nimic. Deja renuntasem la alimentare si ma gandeam sa ma sui in masina si sa-mi continui drumul pana la urmatoarea benzinarie cand, din benzinarie iese o… fata care vine spre mine zambind si spunandu-mi in engleza ca nu am voie sa imi alimentez singur masina. Ma luminez oarecum la fata si-i spun ca in conditiile astea nu mai alimentez. Fata sta o clipa in cumpana, dupa care imi spune ca daca tin neaparat pot sa o fac singur.
Iau pistolul din mana celui Batman si alimentez. Asta intra in benzinarie cu fata, iar eu sunt sub supravegherea celuilalt. Incui si merg sa platesc. Inauntru, la casa, Batman imi ia banii si-mi da rest. Fara bon, e-adevarat, dar oricum nu decontam asa ca nu am insistat. M-am indreptat spre usa si am auzit-o pe matza spunandu-mi ca-si cere scuze, dar ei se confrunta cu tot felul de oameni acolo. M-am intors, i-am zambit intelegator si am plecat.
Stateam si ma gandeam ce inseamna lipsa de comunicare: fiecare il credea pe celalalt un posibil dusman. Ei ca eu vreau sa alimentez fara sa platesc, eu ca ei voiau sa-mi fure ceva din masina sau din buzunar 🙂
De-acu, cu Florinel pornit, ma indrept spre Salonic. Dupa cativa kilometri, sa fi fost vreo 10, poate 15, vorbitorul meu imi spune sa ma pregatesc sa fac stanga. Eu, disciplinat, fac cum imi zice. Eeee… si-aici incepe nebuneala: m-a bagat asta pe niste drumuri… printre oi, magari, curtile oamenilor, podete printre ale caror balustrade abia am strecurat frantuzoaica, ace de par de o ingustime remarcabila si care ma faceau tot timpul sa ma gandesc ce fac daca dau bot in bot cu alt prostan ca mine… Totul era atat de stramt incat, atunci cand mi-a dat prin cap sa ma intorc ca boul de navigator e in stare sa ma puna sa trec prin vreun vad sau prin sufrageria sau dormitorul vreunui bastinas, mi-am dat seama ca nici macar asta nu pot sa fac…
Asa ca am continuat… cred ca vreo… 40 de km (?) pana am iesit cumva intr-un drum national, eu coborand de undeva de sus. Ca sa inteleg foarte bine pe unde am fost, intrarea in national se facea dintr-o coborare de… cred 20%, cu viraj aproape de 180 de grade in mijlocul unei… ac de par!!!
Cand in sfarsit am iesit in drum, am constatat cu stupoare ca am reusit sa fac primii 100 de km in… 3 ore 🙂
Asa ca, in primul loc unde am putut sa trag pe dreapta, m-am asezat cu bocancii pe gatul lui Florinel Navigatorul si pana nu a inteles „cel mai rapid”, chiar cu riscul de a lua autostrazile care nu-mi plac drept in bot, nu m-am lasat…
Dar daca tot am oprit…
Normal ca in noile conditii, pe autostrada cu mine. Ce inseamna sa fii capos, Florinele, si sa nu gasesti tu o cale de mijloc…
Anul trecut am fost mai istet si m-am ghidat dupa harta. Anul asta, gadjeturi mi-a trebuit, gadjeturi am avut 🙂
Iesirea din Grecia, spre deosebire de intrare, cu mult mai bine semnalizata, asa ca in curand luam calea Sofiei, cu grijile aferente legate de codul cu portocale anuntat.
Verificarea pe net m-a incurajat insa: viscolul se deplasase asa cum fusese anuntat, catre Marea Neagra, eu urmand sa-l depasesc prin zona lasata in urma.
In mod cu totul surprinzator, bulgarii s-au organizat: soselele erau curatate, chiar daca mormanele de zapada zaceau pe stanga si dreapta drumurilor.
Insa, daca din Grecia plecasem la 14 grade, aproape de Ruse erau… -11 🙂
Cu mult mai bine decat ma asteptam, pe la 4 si ceva intram in Bucuresti, incantat ca drumul nu mi-a mai pus problemele de anul trecut.
A fost o calatorie frumoasa in care m-am bucurat de bicicleta, masina, carti, muzica, film… intr-un cuvant… liniste. O liniste pe care mi-am dorit-o si care mi-a facut tare bine.
Dar o neliniste tot se tine de mine :). Vreau drumul asta calare!
SFARSIT
razvanstefanconstantin 
Foarte frumos, merci!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Bucur! 🙂
ApreciazăApreciază