Tura pe Valea Ialomitei, in Cheile Brateiului si Scropoasa

APRILIE 2016

 

O preumblare ce ar trebui sa aiba mai multe titluri si subtitluri pentru ca s-au petrecut, pentru mine, sumedenie de premiere: a fost una din cele mai grele ture intr-un moment cand sunt doar un morman de sedentarism din considerente aproape exclusiv obiective, o tura in care m-am dezbracat si imbracat de cele mai multe ori, o tura incarcata de frumuseste si incapatanare si peste, o tura in care am aflat pe propria-mi piele ca cel mai puternic muschi al corpului omenesc este… creierul!

 

 

Am promis unei reviste scrierea unui articol despre Dorin Pavel si-mi doream macar o vaga documentare despre una din perioadele cele mai faste, dupa propria-i marturisire, din viata sa. Incercam sa ma pun in pielea omului aflat intr-un peisaj deosebit si voiam ca talpa mea sa incerce sa-i ghiceasca urma: Centrala hidroelectrica de la Dobresti.

„Memoria unui popor retine cu osebire mari personalitati literare sau politicieni ce au facut fala natiei prin deosebitele realizari, uneori international-conjuncturale, sau creatori in domeniul artelor vizuale si/sau interpretative, lasand catre un uneori nemeritat final pe scara valorilor, marile personalitati ce au au generat un important “salt inainte” al progresului tehnic si tehnologic al unei natii. Una din personalitatile de seama ale ingineriei romanesti pe care mereu ar fi frumos sa o aducem in atentia celor tineri pentru a le indica repere, modele demne de urmat, este cea a Profesorului Dorin Pavel.”

Vineri am terminat tarziu-tarziu, incarcat de oboseala unei perioade dificile nu doar din cauza obligatiilor la care m-am inhamat, dar si din cauza unei raceli rebele ce mi-a zgaltait plamanii mai bine de doua saptamani cu o tuse ce mi-a scos sufletul. La abia 11 seara m-am apucat de montat barele si suportul de bicicleta, in lumina frontalei.

Sambata dimineata faceam ochisori la aproape 4 pentru ca pregatirea mea pentru iesire era zero: nu bagaje, nu liste cu cele trebuincioase, totul urmand a fi facut repede si bine, brux!

Vremea a fost calda in ultimele doua zile si speram ca iesirea sa se petreaca in aceleasi conditii, lucru ce s-a intamplat doar in parte. Simteam caldura acumulata inca de ieri si doar sclipirea de moment m-a facut sa-mi iau la mine si un tricou termic, alaturi de polar. In rest, pantaloni scurti, o singura pereche de ciorapi de lana industriala subtire si bocanci de vara. Lanterna, suc si un baton cu susan inmuiat in miere, sper de albine, au completat harnasamentul.

La 5 o urcam pe Helga pe frantuzoaica si la 5.20 luam drumul Targovistei. 11 grade: promitator.

Am mers incet, Helga fluierand incetisor urcata acolo sus, la cucurigu, iar eu bucurandu-ma de rasaritul soarelui pe o sosea aproape pustie.

La 8 ma asezam pe DJ 714 A, la 1 km dupa ce-am iesit din DN-ul ce traverseaza vestita localitate Moroeni. Racoarea muntilor se simte si contabilizez doar 5 grade.

 

 

DSCN8255

 

 

Parcarea se intampla langa unul din terminalele carierei de calcar ce aprovizioneaza fabrica de ciment de la Fieni. Las in rucsac doar tricoul termic, iar pe mine tin un tricou cu maneca scurta, polarul si foita de vant.

Pornirea se face direct in sus, pe judeteanul 714 A, pe un asfalt de buna calitate luand cap compas centrala Dobresti, pe sub banda transportoare sprijinita pe estacadele din beton.

 

 

DSCN8257

 

 

E frig inca si degetele lasate pe dinafara de manusile mele ingheata rapid, alaturi de varfurile picioarelor. Ma gandesc doar cu speranta ca se va incalzi treptat. Ce bine e sa nu iei in seama ca urci…

 

Inaugurata in vremea minunatei colaborari cu Uniunea Sovietica in 1953, avand o putere instalata de 15 MW oferita de Ialomita uzinata in cele doua turbine de provenienta ruseasca, dar fabricate in Austria, partea rusa contribuind efectiv cu generatoarele, cablajele si transformatorii. Alaturi de centralele Dobresti si Sinaia, Moroenii arata ca utilizate cu grija si raspundere pentru lucrul bine facut, lucrarile realizate pot sa-si faca treaba in conditii foarte bune chiar si la zeci de ani dupa savarsirea duratei de viata estimate.

Centrala:

 

 

DSCN8258

 

 

Si aductiunea catre turbine:

 

 

DSCN8259

 

Conducta fortata:

 

 

DSCN8262

 

Calitatea drumului se schimba destul de repede intr-un fel de asfalt vechi si gaurit imediat dupa centrala

 

 

DSCN8264.

 

Am o foaie de hartie cu patratele pe care mi-am notat catararile si intersectiile si de care ar trebui sa tin seama. Planul pe care mi l-am facut, cam pe genunchi, nu tine insa seama de alte atractii ale zonei pe care incerc sa o vad din sa asa ca, dupa doar 5 km hotarasc sa abandonez traseul spre centrala Dobresti si sa fac usor stanga, intr-o accentuata urcare catre Coltii si Cheile Brateiului.

Pe stanga, padurea inca amortita de frigul de peste noapte, frig ce-mi da si mie de furca in ciuda urcarii sanatoase.

 

 

DSCN8265

 

Iar pe dreapta, Ialomita ce sare din piatra in piatra taind panta pe verticale care ma ajuta sa mai scot, in sfarsit, un cojocel de pe mine.

 

 

DSCN8267

 

 

DSCN8269

 

 

Cate-un afis ici-colo ma avertizeaza ca un cantecel din cand in cand, sau un fluier ascutit slobozit din bratara atarnata la incheietura nu-mi pot aduce decat confort 🙂

 

 

DSCN8272

 

 

Privind in fata observ taietura facuta in stanca pentru ca drumul sa se poata strecura

 

 

DSCN8275

 

 

Intr-o scurta pauza, sesizez un zgomot bolborosit venit din stanga mea: apa ce se scurge prin conducta de alimentare cu apa a comunei, invelita in muschiul verde al padurii. Asa ca ma apropii ca sa o ascult mai indeaproape:

 

 

DSCN8276

 

 

DSCN8277

 

 

In departare se zaresc culmile golase ale ingemanarii dintre Bucegi si Leaota

 

 

DSCN8279

 

 

Apropierea cheilor incepe sa se simta, iar pe marginea drumului stau muti martorii torentilor ce s-au pravalit la topirea zapezilor, rupand copacii mai nevolnici aflati in calea lor

 

 

DSCN8281

 

 

DSCN8283

 

 

In spatele meu, ceata se misca de colo-colo impinsa de soarele ce sta sa se reverse in sfarsit

 

 

DSCN8284

 

 

Lasand Ialomita cu mult dedesubt, urcarea calare ma stoarce de energie, dar ma duce intr-un peisaj de poveste

 

 

DSCN8285

 

 

DSCN8286

 

 

DSCN8287

 

 

Viziunea ce mi se deschide in fata ochilor este de poveste: salbaticie la superlativ!

 

 

DSCN8289

 

 

Cheile sunt scurte si inaccesibile din cauza abruptului deosebit, fiind strabatute de un tunel continuat cu un semitunel sprijinit pe estacade. La intrarea in tunel opresc nu doar sa-mi trag sufletul dupa catararea istovitoare, dar si sa-mi pun din nou cojoacele pe mine si sa ma utilez cu frontala ca sa pot vedea pe unde merg.

 

 

DSCN8292

 

 

DSCN8294

 

 

Iesirea din tunel si intrarea in semitunel imi permit sa arunc o privire catre zona cheilor

 

 

DSCN8300

 

 

DSCN8301

 

 

DSCN8304

 

 

Semitunel:

 

 

DSCN8306

 

 

Ialomita se potoleste brusc in amonte de chei, iar drumul vechi isi scoate la iveala farmecul „impietruirii” de care ma mai bucur cale de aproape un kilometru doar ca sa-l simt

 

 

DSCN8308

 

 

Dupa care iau calea intoarsa din nou catre semitunel, tunel si apoi pana la intersectia catre tinta initiala a primei jumatati a calatoriei mele

 

 

DSCN8310

 

 

In sfarsit, prima coborare adevarata si mult-asteptata dupa efortul depus. Din pacate insa, frigul ma patrunde cu intensitate si-l simt pana in maduva oaselor. Peisajul insa…

 

 

DSCN8312

 

 

DSCN8315

 

Ajuns in intersectia in care am hotarat sa-mi abandonez pentru moment planurile, continui coborarea urmata de o urcare in gat, dar scurta, de data asta catre centrala la care si ajung dupa aproape 18 km de la plecare

 

 

DSCN8318

 

 

DSCN8319

 

 

DSCN8322

 

 

Construita intre 1928 si 1930 sub directa conducere a Profesorului Dorin Pavel, cu cei 16 MW ai puterii sale instalate, a fost cea mai mare hidrocentrala din Romania pana in 1960 cand Bicazul a detronat-o. Fiind prima centrala automatizata cu echipamente Brown-Boveri din Europa, acum are si calitatea de „monument tehnic”, turbinele sale originale de tip Pelton fiind intr-o excelenta stare si astazi, intretinute fiind de mici reparatii.

In departare, cu zoom maxim, dupa mai multe incercari, Cheile lasate in urma…

 

 

DSCN8325

 

 

Cand urci cu capul in pamant, multe lucruri iti scapa. Farmecul traseului dublu, adica dus-intors, consta si in faptul ca perspectivele se schimba in functie de felul in care parcurgi panta. Dovada: iata pe unde am trecut fara sa vad 🙂

 

 

DSCN8336

 

 

DSCN8337

 

 

Odata bifata prima parte a calatoriei, bucuros si de surpriza descoperirii intr-un moment de inspiratie a Coltilor si Cheilor, reiau drumul la vale catre locul de parcare al frantuzoaicei langa care si ajung inca inainte de ora 12. Imi iau apoi langa ea o „pauza de susan” pentru ca jumatatea mai usoara s-a incheiat, iar eu vreau sa ma bucur de soarele caldut dupa coborarea in care am inghetat bocna.

Incalzit, hidratat, mancat si fumat, continui coborarea catre Moroeni. Ma asteapta 2-3 km de DN pana in Glod, apoi intru pe DJ 714 in urcarea accentuata catre Sanatoriu.

Recunosc faptul ca am fost putin ingrijorat de parcurgerea celor doua localitati populate in majoritate de mai tuciurii nostri conationali, temere infirmata insa de realitate. Probabil ca oamenii s-au invatat cu mascatii astia nebuni cu casti si ochelari care gafaie pe bicicletele lor in urcare catre Padina si Pestera.

Dupa o urcare salbatica printre casele tiganesti darapanate si vuind de manele, opresc undeva in capul satului sa-mi trag sufletul si sa-mi adun ficatul dintre spite. N-am vrut sa intind coarda oprind in mijlocul comunitatii, desi simteam plamanii cum imi ard. Am stat doar 2 minute cat sa-mi revin si mi-am continuat urcarea cu dorinta de a ma indeparta cat mai mult de zona cu pricina.

Cand am hotarat ca sunt suficient de departe, in sfarsit m-am hotarat pentru odihna. Aveam nevoie in perspectiva unui urcus neintrerupt de 800 de metri in doar aproape 12 km. Il planuiam deja… stiam ce urma sa fac si, mai ales, cum…

 

 

DSCN8341

 

 

Prima etapa se incheie in vecinatatea Sanatoriului

 

 

DSCN8346

 

 

DSCN8345

 

 

De-aici imi pun in aplicare planul: panta este tare si-mi propun etape de cate 1.5 km cu 2-3 minute de pauza pentru hidratare intre ele. Prima etapa se scurge destul de bine si chiar imi depasesc distanta cu 2-3 sute de metri, lasand in urma „civilizatia”.

 

Opresc, respir, beau, incalec.

 

 

DSCN8348

 

 

Etapa dupa etapa

 

 

DSCN8350

 

Vremea s-a incalzit, iar vantul pornit inca de dimineata imi face placerea sa-mi sufle din spate, devenindu-mi aliat. E prima zi a anului cand raman doar in tricoul cu maneca scurta si transpiratia isi face simtita prezenta pe la tample.

In departare, cariera de calcar isi evoca vizual si auditiv cicatricile: din cand in cand cate o explozie urmata de zuruitul vuitor al materialului ce cade pe versant. Din fericire, suficient de departe incat sa nu-mi fac griji

 

 

DSCN8351

 

 

Soarele, vantul si padurea se joaca cu mine: nu mai inteleg cum e cu caldul si cu frigul. Am la soare undeva in jur de 14 grade, iar la umbra si in padure sunt doar 2 grade. Incercand sa-mi mentin ritmul impus, tot aman momentul imbracare/dezbracare asa ca, peste transpiratia ce-mi uda spatele se aseaza din cand in cand gheatza vantului rece. Se mai aduna si altele, lipsa antrenamentului spunandu-si cuvantul in ceea ce priveste „colaborarea” mea cu saua.

Zapada ma insoteste pe margine in zonele umbrite si dispare aproape cu totul la soare

 

 

DSCN8353

 

 

Acumularea unui fost torent, acum inca suficient de inghetata incat sa ma sustina fara sa se crape deloc 🙂

 

 

DSCN8354

 

 

Oboseala isi spune cuvantul si nu mai am aceeasi chemare ca la inceput pentru fotografii. Numai incapatanarea ma mai face sa inaintez calare. Calea pe care se invart rotile devine dificila din cauza unui amestec de nisip marunt cu ceva argila sensibila astfel incat aceasta are aspectul unei paini crapate in cuptor, iar comportarea este elastica. Practic, rotile se infig in ceva care ma infraneaza vizibil, un ceva ca o perna care se deformeaza si revine imediat la forma initiala.

Ma oboseste excesiv zona asta si nu mai sunt in stare ca pe langa panta ascutita sa depasesc si acest teren, asa ca ultimii 3 kilometri ii fac din mai multe bucati. Am si doua tentative de a impinge bicicleta in zonele mai lungi cu acest amestec idiot care nu ma lasa sa stau in sa, dar revenirea calare se face cu mari dureri la contactul cu sezutul, asa ca renunt si trag cat pot „pe”. Toate astea insa se acumuleaza, muschii cedeaza incet-incet si simt deja crampele ca niste descarcari electrice in picioare si umeri.

Imi fac tot felul de socoteli despre cat mai am pana in appex si-mi consult cu obstinatie altimetrul ca sa simt apropierea de cei 1400 de metri. Intre timp, traversasem si o coborare de aproape doi kilometri in care pierdusem mai bine de 140 de metri altitudine ceea ce mi-a dat o stare de iritare si de ingrijorare privind intoarcerea: cei doi kilometri trebuiau si urcati.

In fine, undeva cu putin dupa ora 4 reusesc sa ajung in intersectia cu drumul catre Lacul Scropoasa. Totul este o mare de noroi, in parte inghetat. Mai sunt 17 km pana la Pestera, iar eu voi parasi drumul urmand sa cobor mai bine de 200 de metri pana la baraj.

Deocamdata iau o pauza pentru potolirea durerilor din picioare si pentru ca-mi doream o tigara parca cu tot trupul.

 

 

DSCN8366

 

 

DSCN8355

 

 

Dau din picioare in sus si-n jos testand textura drumului. Dupa balta cea mare, urmeaza o portiune inghetata care sigur ma va obliga sa imping la Helga, fara insa sa-mi dau seama cat e de lunga. Asa ca revin langa cabana incuiata. Intre timp primesc si doua… telefoane, cel mai probabil aflandu-ma intr-o fereastra de semnal. Unul din ele, chiar premonitoriu :).

Imi fac curaj si incalec. Durerea din posterior insa ma sageteaza cu o deosebita eficienta si scap un geamat sanatos. Traversez portiunea baltita si mai fac cativa metri pe gheata pana pierd aderenta. Trec la impins cam doua sute de metri, dupa care, cu acelasi geamat surd incalec din nou.

Drumul catre Scropoasa debuteaza pe un noroi aproape ciclabil, in urcare. Cred ca din doua etape urc cam 80 de metri si din noua ma gandesc cu ingrijorare la urcarea la care va trebui sa ma inham pentru intoarcerea de la lac.

 

 

DSCN8356

 

 

In dreapta insa, cele ce se vad ma fac sa mai uit de grijile drumului:

 

 

DSCN8359

 

 

DSCN8362

 

Sunt tot mai indoit de cele ce ar trebui sa le fac in continuare, iar zona in care ma aflu imi da si un sentiment de insecuritate: sunt intr-un fel de gol alpin indus de taierile de arbori. Multe tufe, multe cioturi, multa vegetatie in parte uscata. Raiul ursilor de care zona e plina. Fluier destul de des si lalai printre gafaielile ce-mi insotesc urcusul, privind cu atentie in toate partile. Ma simt inconfortabil si nu am posibilitatea sa-mi sun un prieten daca se intampla ceva.

 

 

DSCN8357

 

 

Vorbind de telefonul premonitoriu, amicul care ma sunase, afland unde sunt, mi-a zis sa las aparatul de fotat pe filmare ca sa mai ramana ceva imagini pentru un eventual remake Revenant 🙂

In appex opresc sa evaluez situatia si-mi aprind ganditor o tigara. Este aproape 5, mai am doua ore, poate doua si jumatate de lumina. Coborarea poate dura cam 30 de minute pana la lac, inca cel putin 20 de minute acolo, doi kilometri apoi de urcare cu un 10% mediu care-mi pot lua chiar si o ora, cam 6 km de coborare pana la o noua urcare de 2 km si 140 metri diferenta de nivel ceea ce poate insemna din noua aproape o ora prin nisipul acela amestecat cu argila, apoi inca o ora pentru restul de 20 de km de coborare din care vreo 7-8 prin padure. Total… aproape 4 ore. Imi da cu minus pentru ca, desi am lanterna si frontala, sunt complet singur intr-o zona bine populata cu vietuitoare in patru labe.

Asa ca zambesc in sinea mea si hotarasc intoarcerea. Am reusit sa ajung pana in varf, fara insa privelistea lacului din sa. Nu-i nimic, va fi o zi doar pentru el.

Tot gandindu-ma si analizandu-mi starea fizica, am realizat ca nu as fi putut sa urc pana la Pestera chiar daca mi-as fi propus acest lucru intr-o zi intreaga. Asta doar pentru comparatii… 🙂 Chiar daca diferenta de nivel de la Moroeni e undeva la 1000 de metri, aceasta e o diferenta absolut… relativa, pentru ca suma catararilor pana acolo se apropie de 1400 de metri aproape dintr-una… Ramane pentru un moment in care lancezeala unei ierni de privit sporturi la tv fi-va mai departe decat acum.

Ei, si dupa atatea consideratii filosofice, incalec pentru a incepe coborarea catre frantuzoaica

 

 

DSCN8368

 

 

Debutul este insa un geamat de durere la contactul cu saua si simt ca ceva a devenit deja in neregula, dar nu vreau sa verific: oricum nu am ce sa fac.

Ma arunc la vale stand in picioare pe pedale si incep repede sa inghet. Primii kilometri ma fac sa-mi doresc acum cei doi kilometri de urcare. Ajung la baza ei si mai iau cate o imagine

 

 

DSCN8369

 

 

Urcarea dorita aproape ca ma termina, rotile tot timpul infundandu-se in chestia aceea din care e alcatuit drumul si rupandu-mi aproape picioarele cu fulgere de durere.

In sfarsit, aproape de varf…

 

 

DSCN8372

 

De aici stiu ca mai am doar coborare, cu exceptia unui kilometru de final. Asa ca, dupa o extrem de scurta pauza…

 

 

DSCN8370

 

 

… reincep coborarea. Tare! TARE!!!

Drumul este accidentat, iar saua imi mai da cate un bobarnac sanatos unde ma doare mai tare. Tip la fiecare contact. Nu am curaj sa ma asez pe ea si trebuie sa ma bazez doar pe rabdarea picioarelor ca sa ma sustina.

Ma bucur insa de viteza dementa cu care cobor si ma tot intreb: „cum… pe aici am urcat?”

 

 

DSCN8373

 

 

Franez in ultima clipa si adrenalina ma inunda. Cauciucurile sunt noi si sar ca niste capre pe denivelarile drumului.

Undeva, in departare, Moroenii:

 

 

DSCN8375

 

 

Am inghetat bine, dar stiu ca odata cu scaderea altitudinii, temperatura va creste cu cateva grade.

In sfarsit, pe la aproape 7 jumate ajung la sosea si stiu ca mai am doar 4 km pana la masina. Tremur insa si nu-mi dau seama daca de la adrenalina adunata sau poate de frig sau oboseala. Pe sosea alternez pedalatul in picioare cu asezatul in sa care imi da niste dureri greu de descris.

La 8 sunt langa frantuzoaica, dar nu-mi stapanesc tremurul asa ca ma grabesc cat pot sa o urc pe Helga pe masina. Ma dor picioarele si ma misc mai greu decat imi doresc. S-au adunat 72 de km si 2000 de metri urcati…

Ma urc in masina si pornesc imediat asteptand ca motorul sa inceapa sa dea caldura. Abia dupa mai bine de o ora de drum, cu caldura data la maxim, tremurul inceteaza si ma relaxez. Devine clar ca intrasem in hipotermie. Sunt porcit tot de noroi, iar covorasul de la picioare se umple de pamantul adunat intre rizurile bocanceilor. Conduc fara sa-mi pese de mizeria adunata.

La 10 parchez si incep demontatul. Tremurul reincepe si ma grabesc cat pot. Nu dau doar bicicleta jos ci trebuie sa demontez si suportul si barele, asa ca dureaza destul. Mi-e gandul doar la cada fierbinte in care abia astept sa ma bag.

In casa, primul drum dupa aruncarea bagajelor in toate partile a fost vizita obligata la fratele Jack din care am inghitit imediat cateva dusti bune, apoi… cadaaaaaaaa asezonata cu aspirina.

Abia cand am facut inspectia in locurile dureroase mi-am dat seama ce s-a intamplat: incapatanarea se plateste! Am doua umflaturi vinete aproape cat pumnul la baza sezutului.

Asa am inteles ca, dincolo de durere si epuizare, creierul singur e in stare sa te impinga inainte pana cand iti atingi si depasesti limitele cele ce i le-ai inoculat drept capat de drum.

Stateam apoi si ma gandeam ca daca as fi fost singur si fara posibilitatea de a „chema un prieten”, creierul m-ar fi impins pana la capatul drumului chiar si aici:

 

https://razvanstefanconstantin.wordpress.com/2015/03/29/tura-in-obcina-mare/

 

A fost o tura, ca de obicei, frumoasa. Probabil insa ca cel mai mare castig al ei, dincolo de frumusetile si de martorii tehnici ai timpului, a fost ceea ce se cheama „cunoasterea a cele ce le poti face tu insuti” in conditii deosebite. Pentru mine a fost un mare castig.

La 12 dormeam, iar la 4 ma trezeam pentru un drum de dus-intors la Jina. Aveam o datorie de indeplinit, dincolo de multe altele: de Craciun am luat brazi la ghiveci pentru ca i-am vrut apoi la casuta de la munte. Cum vremea s-a incalzit suficient si pentru ca amandoi au suferit mult in recipientii in care stateau, am considerat ca a venit vremea. Asa ca, duminica la 11, la o palinca cu bere si conserva de fasole, cei doi pui au ajuns acolo unde le era locul:

 

 

DSCN8376

 

 

DSCN8377

 

 

DSCN8378

 

 

Imi doresc sa traiasca si sa se inalte. De-acum, depinde doar de ei! 🙂

Cateva ore de somn odihnitor de dupa-masa si, la 2 dimineata eram in Bucuresti…

Asta mi-a fost we-ul… 🙂 Sufar si azi, acum, aici… de fund!!!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Un gând despre &8222;Tura pe Valea Ialomitei, in Cheile Brateiului si Scropoasa&8221;

  1. Grozava tura! Acuma nu stiu daca varianta propusa de mine, in care mai impingeai 3 km spre nord de la centrala, ar fi fost cu adevarat mai buna. Poate o exploram in viitor. In legatura cu durerea in fund, as zice ca s-au cumulat pauza de iarna cu urcarea sustinuta. Poate cu alta sa era disconfortul mai mic, dar tot ar fi existat.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s