Cheile Cheii sau cum am fugit de la mare la munte

August 2016

 

 

E vineri. E promisiunea unui week-end prelungit de ziua libera a Sfintei Maria, iar eu dau din pinteni: cortul ma asteapta in 2 Mai…

 

20160604_205216

 

Abia pe la 5 reusesc sa ajung la masina lasata de cu dimineata la intrarea pe autostrada. Ma grabesc cat pot dar, pentru ca autostrada este ceva ce nu-mi prieste, iau drumul vechi prin Lehliu si Fetesti, bucatica de autostrada pana la Cernavoda, dupa care prin Cochirleni, Alimanu’, Ioan Corvin, Adamclisi, Sipotele, Cerchezu’, Negru Voda si Mangalia. Pe la 10 ajung la terasa de pe plaja.

Cortul ma asteapta cumintel, gata echipat cu sacul de dormit si izoprenele lasate aici inca din primavara: garsoniera mea de la mare 🙂

Seara, impreuna cu buni prieteni, ne lungim la palinca cu bere. Ma culc tarziu si profit de frigul surprinzator ca sa dorm mai mult. Fac ochisori abia pe la 9 si ma intind lenes la citit pana ma ia frigul de tot. Asa ca fug la terasa la tratament cu palinca.

Pe la ora doua, pentru prima oara dupa multi-multi ani, merg la cort sa-mi fac somnul de dupa-amiaza. Si am dormit foarte bine chiar in cort, acolo unde in zilele normale este o sauna dusa undeva la 50-55 de grade 🙂

Dupa-masa, profitand de sosirea unui vechi prieten cu care nu m-am vazut de cativa ani, impreuna cu alti 3 sau 4, ne-am asezat gospodareste pe povesti asezonate cu palinca si bere pana tarziu in noapte. Unii s-au dus la culcare mai devreme si au adormit chiar daca nu chiar in cort si mai mult pe drum 🙂

Pe la jumatatea noptii, am fugit si eu la culcare. Dimineata, ma trezeste soarele pe la 6 si ceva. SOARE dupa doua zile de frig adevarat de noiembrie… Drept pentru care m-am asezat la soare cu cartea intr-o mana si cafeaua in cealalta. A… si cu tigara in bot, normal 🙂

Trecand peste gustul coclit din gura, dupa cafea merg sa ma clatesc cu o bere. Nu o sun pe fii-mea care e parcata la Corbu’, pentru ca stiu ca e greu sa-ti gestionezi curentul din baterie in pustietatea aceea. Pe la 1 jumate insa, ma suna ea cu un glas ghidus. Eu eram, cred, la a treia bere care sa-mi ostoiasca suferinta de la caldura ce s-a pornit parca dintr-o data: „Am plecat din Corbu’ de dimineata. Sunt in Bucuresti, fac dus si plec in Buila”…

Raman cu privirea catre fochistul ce ardea cat sa-si scoata parleala pentru cele zile in care statuse ascuns…

– Alex! Fa-mi o ceafa cum stii tu!

– Imediat, R!

Vorbisem cu Caprele ca ii iau si pe ei maine, cand as fi plecat spre Bucuresti. Erau la Iura la masa. Ii sun repede: „Am o surpriza neplacuta pentru voi, plec in 30 de minute!”

Prieteni intelegatori, mi-au spus ca nu-i bai, desi… ce-o fi fost in mintile lor… trebuind sa o ia de la capat cu cautatul unei masini cu care sa ajunga si ei in Bucuresti…

Alex mi-a adus o ceafa uriasa, la care am terminat si restul de bere. Lumea se adapostea pe unde putea de caldura soarelui ce parca isi iesise din minti. Eu… imi acordasem 15 minute sa strang tot (ma rog… fara cort, sac si izoprene). La 2 jumate eram deja pe drum, iar putin dupa 4, depaseam Cernavoda si intram pe autostrada.

La 6 jumate eram sub dus, recitandu-mi in cap lista cu ce mai trebuie sa iau cu mine: caciula, cort, izopren, sac, bocanci inalti, ciorapi de tura, coniac (ca mi se facuse pofta), bere de pe drum, la fel lapte si suc, rucsac de o zi, busola, aparat foto…

La 8 jumate intram pe autostrada incercand sa pacalesc gps-ul sa-mi arate satul Valea …. Nu vrea: zice ca nu gaseste ruta… Un bou!!!

Pana la Pitesti, totul repede si bine. De la Pitesti spre Ramnic insa, cu totul surprinzator, avand in vedere ca maine este zi libera, plin de masini ce veneau din sens opus.

La 10 jumate seara, ies din Ramnic catre Olanesti. Imi dau seama ca am uitat de suc si bere si lapte. Lapte mai am in cutie de la mare. S-o fi acrit?

Merg cu ochii dupa magazine satesti, dar la ora aia toate sunt inchise…

In sfarsit drumul la stanga catre cabana: 22.5 km de forestier. E 11, iar luna incepe sa zambeasca printre nori.

Primii 8 km sunt aproape in regula, dupa care frantuzoaica incepe sa icneasca: panta se ascute, iar drumul devine ceva rau… rau-rau…

Nu sunt in stare sa povestesc multe lucruri despre cei 14.5 km care au urmat, in afara de faptul ca erau momente in care miscam masina din piatra in piatra, momente in care treceam pe sub cate o bucata imensa de stanca surplombata, momente in care coboram si cautam drumul la lumina lanternei, momente in care ma apropiam cat se putea de mult de peretele de stanca pentru a-mi incapea toate cele 4 roti pe drum, momente in care coboram iar incercand sa apreciez pe unde as putea trece fara sa raman spanzurat pe burta in cate un bolovan sau serie de bolovani… Apoi intrarea in paduri… uau! Cu liliecii traversand in viteza  aproape de parbriz…

Ajung in sfarsit la un tunel lung de cateva sute de metri si dalat cu beton. Dar arcele nu sunt peste tot, iar acolo unde nu sunt, de o parte si de alta a caii de rulare sunt mormane de bolovani cazuti din pereti.

Odata depasit tunelul, urmeaza 4 km de coborare in care motorasul isi mai trage sufletul, dar tot grea rau… Ajung la rau, un rau pe care trebuie sa-l trec prin vad. Opresc sa studiez la lumina frontalei, dupa care il tai.

Inca un kilometru si ajung la cabana: 15-16 corturi, un foc mare in mijloc si vreo 12 oameni canta acompaniind o ghitara.

Dau buna seara, iar ei imi indica un loc de cort. Imi aprind frontala si verific. Nu sunt multumit si mai cotrobai. Fii-mea doarme si nici nu-i pot identifica cortul care este nou si nu stiu exact cum arata. Dar masina ei e acolo… intreaga!!!

Imi gasesc un loc plat in apropiere si, in jumatate de ora am cortul pus, sacul intins, iar eu devin aproape gol in cautarea raului pentru spalat dupa atata drum. Sunt 11 grade si stiu ca trebuie sa ma spal repede. Ma incurajez mai intai insa cu o gura de metacsu’ 🙂

Odata spalat, trec la tinuta de seara, cu polar si caciula, asezandu-ma langa cei cantareti.

Dau coniacul la o tura, dar nu se inghesuie decat vreo trei sa guste cate putin: „Asta ne mai lipseste! :)”

Primesc o bere rece-rece cu care-mi fac de lucru pe langa coniac, intrand in atmosfera. Am cantat cu totii pana pe la 3 jumate cand toata lumea a hotarat ca e vremea de somn. Am plecat cu cele 3 degete de coniac ramase, la cort, unde am adormit inca de dinainte sa pun capul jos.

Pe la 7 fac ochisori privind soarele ce-si lumineaza timid crestele:

 

20160815_095220

 

20160815_095255

 

Revederea cu fii-mea e intotdeauna o incantare, asa ca sporovaim incet la o cafea, inca zgribuliti dupa racoarea noptii. Ii spun ca m-ar bucura sa stau si sa petrec cateva ore asezat in scaunul pliant, cu o carte in mana, aruncand din cand in cand cate-o privire muntilor ce ne-nconjura. Pe masuta ei de camping sta, de asemenea, lenesa o carte 🙂

 

20160815_095646

 

Insetat dupa noaptea petrecuta fara suc, imi fac un sprit de vara cu vin de la ea. Apoi, dand o tura prin curtea cabanei, gasesc in spatele ei indicatoarele cu trasee pe care-mi arunc ochii si obiectivul aparatului de fotografiat.

 

20160815_100514

 

20160815_100526

 

Hmmm… cat se poate sa fii de lenes cand vezi… Cheile Cheii… Brana Caprelor…

Ii spun fiie-mii ca m-am razgandit. Asa ca merg la…

 

20160815_095338

 

si-mi fac bagajul: rucsac cu polar, busola, briceag si glucoza inauntru, bocancii ‘naltuti, bandana si ochelarii si pe-aci mi-e drumul.

Dupa ce traversez paraul din vecinatate, intru pe poteca din padure. Nu apuc sa merg mult si un avertisment intampina turistul pregatit doar pentru plimbare:

 

20160815_104113

 

Este insa si adevarat ca aici, in mijlocul salbaticiei, putini sunt cei veniti doar la o plimbare si-un gratar. Cei multi cam stiu ce-i asteapta si vin pregatiti nu doar sufleteste.

Poteca serpuieste usurel printre copacii padurii…

 

20160815_104307

 

… lasand vizibile din cand in cand umbrele stancilor uriase ce ne pregatesc pentru spectacolul cheilor:

 

20160815_104533

 

In stanga cararuii, raul Cheia isi incepe epica sa calatorie:

 

20160815_104823

 

catre tinutul a carui poarta de intrare incepe sa se zareasca

 

20160815_105004

 

Sunt tot mai atent la marcajul triunghi albastru (TA) pentru ca drumul devine accidentat si nu vreau sa ma indepartez prea mult de drum, fie si pentru ca e dificil sa revii. Depasesc pe firul cararii cateva stanci ce bareaza drumul calatorului, fie catarandu-ma peste ele, fie ocolindu-le prin cate un fagas lasat liber intre ele doar cat sa incapa un om.

 

20160815_105448

 

In dreapta mea, straturi de roca odata orizontale, rasturnate de mitice cataclisme:

 

20160815_105205

 

Drumul se salbaticeste parca cu fiecare pas si merg cu atentie, aruncand priviri fugare catre peretii ce marginesc firul apei iute strecurator:

 

20160815_105738

 

20160815_110046

 

20160815_110125

 

Si tot privind cand in jos, cand catre rau sau catre peretii verticali ce-l marginesc, constat cu uimire ca merg dar TA-ul a disparut. L-o fi luat cineva, gandesc sugubat si fara a-mi face prea multe griji. Apa este aproape, iar intoarcerea se va face cu ea sub ochi.

Incerc sa revin in traseu intorcandu-ma. Dupa o suta sau doua de metri imi dau seama ca nu pot continua. Ma intorc din nou cautand alt drum. Din nou sunt oprit de un bolovan urias pe care nu-l pot depasi. Ma rasucesc inca o data si, dupa inca o bucata parcursa, privesc in lungul unei valcele ce coboara abrupt:

 

20160815_110629

 

Incerc sa cobor pe ea in speranta ca voi regasi poteca cu marcajul mai jos. Abruptul insa ma descurajeaza dupa cativa metri. Revin si caut o coborare paralela care se dovedeste la fel de impracticabila. Incep sa gandesc mai rapid si, reevaluand, imi dau seama ca a ma rataci aici nu are sensul obisnuit unui spatiu in care startul si destinatia sunt perfect definite: degeaba stii directia in care sa mergi daca nu poti merge. Relieful este atat de accidentat incat oricate eforturi as fi facut, sunt locuri pe care efectiv nu le poti depasi.

M-am oprit la o tigara si o portie noua de peisaj ca sa-mi limpezesc putin gandurile:

 

20160815_111441

 

Stiam unde trebuie sa ajung, dar nu stiam pe unde: destinatia era jumatatea peretelui din stanca din fata, acolo unde se vede ceva vegetatie

 

20160815_111446

 

Dar pana acolo, privirea se muta pe cleantul de pe malul opus:

 

20160815_111455

 

Dupa clipele de odihna si cativa pasi de recunoastere, mi-am facut planul: cumva trebuia sa depasesc obstacolul din fata si apoi sa cobor pe insiruirea de bolovani din planul doi al fotografiei

 

20160815_113007

 

A fost destul de dificil de trecut, iar degetele mele de la maini au simtit cel mai acut efortul. Din fericire, minunatii bocanci nu m-au tradat niciun moment pe tot traseul, stand cu fermitate agatati de stanci. Am reusit traverese-ul, escaladand sau ocolind apoi suita de stanci pana cand am reusit sa ajung din nou in traseu:

 

20160815_115323

 

Cascada in chei…

 

20160815_115717

 

Mult mai atent la marcaje, ajung in punctul unde trebuie traversat un adevarat torent alcatuit din pietre suficient de instabile incat sa dea batai de cap oricarui trecator:

 

20160815_115802

 

undeva in stanga fiind „locul unde nu trebuie in niciun caz sa ajungi” 🙂

 

20160815_115813

 

Jumatate din raul din pietre lasat in urma, traversat cu bine fiind, opresc o clipa pentru o privire catre vale…

 

20160815_120042

 

20160815_120048

 

Odata depasit raul de pietre, mai am unul mai mic de traversat. Lucrurile se incheie cu bine si ajung in zona unui horn larg, deschis catre dreapta, pe care urma sa urc pana aproape de jumatate, inainte de a ajunge pe brana peretelui vertical de pe malul drept. Un avertisment:

 

20160815_120844

 

Urcarea pe horn se face la un unghi de 35-40 de grade pe o carare pamantoasa acoperita in mare parte cu bucati sferice din calcar alb cam de marimea oualor de prepelita. Un domeniu extrem de instabil, situat insa din fericire in vecinatatea unui perete vertical, pe dreapta cararii, de ale carui neregularitati poti profita cu mana dreapta sau chiar cu amandoua cand lucrurile o iau razna.

Drumul meu lasat in spate:

 

20160815_121133

 

20160815_122503

 

La jumatatea hornului, drumul coteste brusc la stanga si-l traverseaza pe o linie de egala panta pana la intrarea pe brana. Am parte de o mica bifurcatie ce ma conduce pe un fel de insula spanzurata deasupra haului ce se casca sub ea, insula pe care ma opresc o clipa sa fumez si sa admir salbaticia locului:

 

20160815_123201

 

20160815_123216

 

Dupa care, imi fac curaj si pornesc pe cararea ce strabate ca un fir versantul stancos cu fata verticala.

 

20160815_123322

 

Ma folosesc de copaceii ce-mi marginesc drumul ca sa ma sprijin, pentru ca in stanga se casca un hau de aproape 200 de metri in care nu e bine sa te duci nestiind pe dinafara melodia „I believe I can fly”.

Lucrurile se mai complica putin cand ajungi la portiunea cu cabluri dar fara de cabluri:

 

20160815_123609

 

Mai ajutandu-ma de vegetatia pitica, mai agatandu-ma de perete si privind adanc in stanca aflata la 15 cm de varful propriului nas, evitand cu tot dinadinsul sa-mi arunc vreo privire in spate, reusesc sa depasesc cei aproape 40 de metri care constituie appex-ul parcurgerii peretelui.

Portiunea de „drum” lasata in spate pe perete:

 

20160815_123745

 

Drumul isi revine si mai parcurg din el cateva sute de metri inainte de…

 

20160815_123614.jpg

 

… a privi in urma portiunea traversata cu mainile goale…

 

20160815_124117

 

Clipa de odihna si astampar al tremurului de maini si de picioare…

 

20160815_124709

 

Vag se aude de jos geamatul apei incorsetate de piatra, iar in inaltimi ulii si vulturi se rotesc necontenit.

 

20160815_125259

 

Imi continui drumul pe brana ce incepe sa coboare usor. Ma strecor printre perete si arbori crescuti in pozitii incredibile pe marginea prapastiei. La un moment dat, rucsacul mi se agata bine intr-o creanga uscata si nu se lasa desfacut.

 

20160815_125518

 

Nu reusesc sa-l smulg si, cu miscari infinit de incete, incerc sa ma eliberez de el. Reusesc cu greu si constat ca vicleana creanga se strecurase pe sub capac si pe sub breteaua de inchidere a acestuia. Incet, il desfac si eliberez rucsacul pe care, cu miscari la fel de incete, il urc din nou in spate.

De aici mai avansez numai putin, pentru ca drumul coboara inspre capatul cheilor. Cum intarziasem destul de mult, iar apa se terminase, am hotarat ca este momentul sa ma intorc, incercandu-mi inca o data puterile si stapanirea de sine cu peretele fara de cabluri.

Il traversez cu aceeasi bagare de seama si ajung din nou la capatul peretelui, surprinzand in fotografie incheierea acestuia si o parte din hornul traversat mai devreme:

 

20160815_125536

 

Odata ajuns la capatul peretelui, ies din carare pentru a ma cocota din nou pe „insula”. Am hotarat sa fumez o tigara in tihna si sa stau pana ma incarc de toata frumusetea salbatica a locului:

 

20160815_125544.jpg

 

Raurile de piatra vazute de pe „insula”:

 

20160815_130601

 

Alpinist ajuns in varf:

 

20160815_130704

 

Multe minute de incantare si meditatie am petrecut pe „insula”, intr-o liniste de inceput de lume, tulburata din cand in cand de tipetele cate unui cocos de munte.

Odata incarcat, mi-am reluat drumul catre casa cu intrarea in horn:

 

20160815_131027

 

La urcare nu l-am vazut, dar la coborare mi-a dat parca un semn zuruind o piatra dinlauntrul sau. Am privit catre stanga si l-am vazut in toata splendoarea: un alt horn, de data aceasta mai ingust si… plin de promisiuni 🙂

 

20160815_131205

 

Buninteles ca i-am facut o vizita: prea insistenta era chemarea. Sprijinit cu un picior intr-un perete si cu celalalt in cel de vis-a-vis, agatandu-ma cu varfurile degetelor ca sa nu vin gramada la vale, i-am apreciat stramtoarea si dificultatea pana la capat. Coborand apoi – nu usor – am reluat drumul peste raurile de piatra:

 

20160815_132022

 

privind catre hornul mare lasat in urma inainte de prima intrare pe brana

 

20160815_132151

 

apoi, spre cheile de-acum batute de piciorul meu!

 

20160815_132203

 

In stanga, cararea, in dreapta – inclestarea intre apa si piatra…

 

20160815_132527

 

Desi drumul catre casa e indeobste mai usor, presupus fiind cunoscut, farmecul padurii si joaca cu cataratul pe bolovani ma vor face sa pierd din nou marcajul si sa ma blochez intre copaci si stanci pe drum neumblat…

 

20160815_133332

 

O iau piezis reusind sa ma si innoroiesc putin si, zgariat bine in podurile palmelor, ajung in locul pe care l-am ocolit la venire, ratacindu-ma :). Un mic tunel alcatuit din 3 bolovani imensi ce formeaza practic o „poarta” lunga, prin care a trebuit sa ma strecor cu rucsacul in mana:

 

20160815_133629

 

Strabatand mai departe padurea instancarita, cu chef de joaca si catarat, drumul a fost marcat nu numai de TA, ci si de fervoarea ce pusese stapanire pe mine dupa cele vazute…

O apa ce nu stie ce-o asteapta…

 

20160815_133904

 

Sosirea – prilej de bucurie a revederii, intampinat fiind cu un pahar de vin adus de prietenul Cristinei 🙂

 

20160815_140302

 

Il beau incet privind din nou la tzancurile ce ne-nconjura cu semetie…

 

20160815_141525

 

Desi nu i-am povestit „totul”, fii-mea a inteles ca trebuie sa „ma-ntareasca”, asa ca a propus un gratar la care am contribuit cu totii: noi cu berea, vinul si cu focul, ea cu greul 🙂

 

20160815_143819

 

20160815_163339

 

Stiam ca noaptea trebuie sa plec si mai stiam ca bausem: a doua zi de dimineata tare trebuia sa fiu in Bucuresti. Asa ca, dupa o ultima privire in lumina apusului la muntii ce stateau ca peretii unei caldari, mi-am pus bocancii la uscat…

 

20160815_152630

 

… alaturi de cana pregatita cu ness, mi-am mutat cortul langa ai mei, mi-am strans hainele in rucsaci si m-am bagat la somn. La 7 dormeam cu un ranjet multumit pe fata 🙂

 

20160815_144811

 

Ceasul ma trezeste la 11 si, la lumina frontalei, strang cortul, imi beau ness-ul si fac ultimele preparative inainte de plecare. Ma asteapta mai bine de doua ore de coborat din piatra-n piatra, de trecut raul prin vad, de traversat tunelul daramacios, de cautat drumul la lumina farurilor si frontalei, si abia apoi Dealul Negru, autostrada si casa…

Grea coborare… cand am ajuns la drumul mare aveam mainile inclestate si spinarea dureroasa. Dar, la 5.30 intram in casa si ma aruncam sub un dus rece-rece si racoritor.

Un drum frumos, o minune de calatorie ce m-a umplut de trairi amestecate: frica pe alocuri, uimire in cele mai multe momente, satisfactie nemasurata la final.

O poveste ce-mi va ramane multa vreme in minte in primul rand datorita Cristinei.

(A doua zi m-a sunat ca pleaca in Retezat…)

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Un gând despre &8222;Cheile Cheii sau cum am fugit de la mare la munte&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s