Despre un Dinu Paturica contemporan cu noi: Livache.

Eram un tanc ce abia invatase sa citeasca. Prima carte „mare” citita a fost un manual de astronomie de clasa a 12-a, editia 1966. Mi-am prins urechile in termenii stiintifici ai vremii, iar Edwin Hubble inca era un necunoscut pentru majoritatea editorilor. Ai mei erau foarte mandri de ispravile feciorului mai mare. O zi… doua… pana am venit iar cu genunchii rupti de la fotbal. Atunci si-au dat seama ca astronomia nu mi-a facut prea bine. Probabil si responsabilii cu manualele ai vremii, care au scos astronomia din randul disciplinelor ce trebuiau studiate in liceu. Da, babaieti, da’ mai nou, „studiem” la religie!

Bine, dar nu despre asta voiam sa vorbesc. Eu voiam sa vorbesc/scriu, despre „Ciocoii vechi si noi” ai lui Nicolae Filimon. Care, alaturi de „Ion” al lui Rebreanu, au fost carti nerecomandate varstei de 7-8 ani si care m-au marcat profund. Evident ca era o varsta nepotrivita unor asemenea lecturi, dar cum nu avea cine sa ma verifice, singurul om de la care am luat o urecheala (si aia doar asa… de forma) a fost invatatoarea mea la „raportul cartilor citite in vacanta”, dupa ce a trebuit sa povestesc din ele.

Ceea ce urmeaza este doar un text ajutator pentru elevi, un text in care insa regasesc grosolania, izmeneala, sordidul si mizeria puturoasa de sub fardul politicianului ce a reusit in doi ani sa duca Romania intr-o fundatura. Cu mentionarea sursei pentru ca numele autorului nu apare in mod explicit pe site (www.autorii.com) careia ii si multumesc pentru un articol suplu si concis, voi insera un text spre aducere aminte, comparare si, sper, plin de invataminte pentru un viitor pe care cu totii ni-l dorim mai bun si mai educat:

(Definiţie a CIOCOIULUI din DEX (nu există echivalent în limbi străine): 1)”Persoană bogată, provenită din rândul arendaşilor sau vătafilor, boier parvenit 2) “Persoană slugarnică, cu intenţii de parvenire”).

Dinu Paturica este tipul ciocoiului nou, care, prin lingusire si intriga, reuseste sa castige increderea stapanului sau, Andronache Tuzluc, pe care, in timp, il va ruina metodic.

Numele personajului, Paturica”, indica extraordinara capacitate de a se adapta oricarei situatii, de a se plia”, de a fi gata sa faca orice compromis atunci cand scopul urmarit i-o impune. Semnificativ pentru caracterul personajului este chiar portretul fizic pe care i-l realizeaza scriitorul inca din momentul in care Dinu Paturica isi face aparitia in casa postelnicului Andronache Tuzluc: “Intr-o dimineata din luna lui octombre, anul 1814, un june de 22 de ani. scurt la statura, cu fata oachesa, ochi negri plini de viclenie, un nas drept si cu varful cam ridicat in sus, ce indica ambitiunea si mandria grosolana” intr-adevar, ambitia este trasatura dominanta a ciocoiului nou, care este dublata de o puternica vointa. Ambele (lasaturi, ca in cazul lui Rastignac al lui Balzac si Julien Sorel al lui Stendhal) sunt puse in slujba unui singur tel: acela de a parveni.

Vestimentatia lui Dinu Paturica vorbeste despre conditia sa umila: “…imbracat cu un anteriu de samalagea rupt in spate; cu caravani de panza de casa vapsiti cafeniu; incins cu o bucata de panza cu marginile cusute in gherghef; cu picioarele goale bagate in niste iminei de saftian, care fusesera odata rosii, dar isi pierdusera culoarea din cauza vechimei; la incingatoare cu niste calimari colosale de alama ()”.

O alta caracteristica importanta a ciocoiului esle viclenia. El dovedeste o extraordinara capacitate de disimulare, manifestata inca de la incepui, cand, plin de umilinta, se prosterneaza in fata viitorului sau stapan.
Scriitorul ne avertizeaza insa asupra intentiilor personajului: “un astfel de june sta in scara caselor marelui postelnic Andronache Tuzluc, rezimat de stalpii intrarii si absorbit in niste meditatiuni care, reflectandu-se in trasaturile fetei sale, lasau sa se vaza pana la evidenta ca gandirea ce-l preocupa nu era decat planuri ambitioase ce inchipuirea lui cea vie ii punea inainte si obstacolile ce intampina in realizarea lor”. In casa postelnicului, Dinu Paturica este primit, din mila, ca ciubucciu. Autorul descrie interiorul camerei in care va locui pentru o vreme Dinu Paturica, punand in evidenta modesta si umila conditie de la care porneste, in antiteza cu interiorul pe care il va avea mai tarziu, cand alianta cu chera Duduca si chir Coslea Chiorul ii va permite sa-l spolieze pe Andronache Tuzluc.

Camera sa de ciubucciu, in care avea numai un mizerabil pat de scanduri, acoperit cu o patura de lana albastra”, un dulap si un lighean de argint, nu-i displace, caci are in cap planuri mari:

– Iata-ma in sfarsit ajuns in pamantul fagaduintei; am pus mana pe pane si cutit: curagiu si rabdare, prefacatorie si iuschiu-zarlac si ca mane voi avea si eu case mari si bogatii ca ale acestui fanariot”.

Arivistul isi va pune intr-adevar intreaga vointa si iscusinta in slujba ambitiei ce-l devoreaza, orientandu-si pana si lecturile spre atingerea scopului final: citea mai ales din Machiavelli.

Dinu Paturica nu se va da inapoi de la nimic in vederea atingerii scopului propus. Orice mijloc prin care poate parveni va li valorificat la maximum. Treptat isi va diversifica modalitatile de imbogatire.

Reusind sa castige increderea stapanului, Dinu Paturica va fi avansat, treptat, de la ciubucciu la logofat, sluger, pitar si, in cele din urma, va deveni sfetnic de taina al postelnicului. Aliat cu chera Duduca si cu chir Costea Chiorul, Dinu Paturica pune la cale ruinarea completa a lui Andronache Tuzluc. Astfel. il va incarca la socoteli si ii va fura din veniturile mosiei. Va scoate functiile la mezat, va vinde postul de ispravnic pentru judetul Teleorman si va ajunge vataf de curte.
Dinu Paturica devine “stapan pe trei mosii, doua vii si o casa in centrul Bucurestiului, in care se adunau toti parazitii”.

Casatorit cu chera Duduca, Dinu Paturica, marele stolnic, isi reneaga tatal, care arunca asupra sa blestemul parintesc.

Dar parvenitul nu se opreste aici. in timpul miscarii lui Tudor Vladimirescu, el se angajeaza sa-l tradeze pe Tudor in schimbul ispravniciei a doua judete: Prahova si Sacuieni.

Ca ispravnic, el utilizeaza cele mai crude metode pentru a-i spolia pe tarani. Cand acestia nu mai puteau plati birul, “ii ungea cu pacura si ii lega de copaci, ca sa-i intepe viespele si tantarii, apoi le vindea dobitoacele si, dupa ce-i saracea cu desavarsire, ii inchidea in cosare ca sa nu poata reclama la stapanire”.

Odata cu preluarea domniei de catre Grigore Ghica, taranii din cele doua judete vin cu plangeri la domnie “in contra talhariilor lui Dinu Paturica” si obtin dreptate de la domnitorul pamantean.

Din ordinul acestuia, Dinu Paturica va fi lasat sa moara intr-o ocna parasita.

Doamne-ajuta! Nici nu mi-a trasnit prin cap ca in anul 2018 voi trai o istorie inca neterminata a anilor 1817-1825…