Tura in Muntii Gurghiului, pe Valea Iodului

Noiembrie 2014

Iata-ma-s la inceputul unei alte povesti. Ce mi-a placut, desi conditiile au fost usor vitrege.

Trezit dupa doua ceasuri de somn in crucea noptii de duminica spre luni, la 2 dimineata luam drumul Brasovului, al Sighisoarei, al Targului Muresan si, din Balauseri, spre Sovata, azimut Ilies. Dupa terminarea trebii, din nou in masina cu cap compas Rastolita, prin Targu Mures si Reghin. La Rastolita ajung „praf” dupa aproape 600 de km romanesti si-ncetosati. Sunt in dileme grele…

Ma cazez, si stau foarte bine: un pat adevarat, pe masura mea! Cumpanesc in timp ce-mi fac dus: dorm? Huuu… ce bine-ar fi! Dar e toamna tarzie… Cate iesiri mai am pe anul asta? Si e „aproape” soare. Si mai am 3-4 ore de lumina si o lanterna incarcata si o frontala si o bicicleta in portbagaj si un rucsac gata pregatit… Deci?

Valea Iodului era pe lista, pe o pozitie fruntasa, semn ca era de mult timp inscrisa. Pornesc voiniceste pe DN 15… invers! Adica in loc s-o iau la dreapta de la pensiune, fac in mod destept stanga, dezmeticindu-ma abia dupa 3 km. Fac wai, zic in sinele meu! Si fac cale intoarsa. N-are nimic, abia m-am incalzit pentru urcarea ce m-asteapta.

Afara, cam 12 grade d’ale lui Celsius. Traversez un pod pentru a ajunge pe malul Muresului pe care se afla si Muntii Gurghiului si intru-n sat. Drumul este dintr-un fel de macadam mobil care-mi da batai de cap inca de la-nceput. In stanga mea, ceea ce am crezut initial ca e o biserica si nici pana acum nu am aflat ce e. Oricum, are o arhitectura frumoasa:

Imediat ajung la o intersectie unde sunt nevoit sa gandesc si sa aleg:

Cum pe lista era Valea, decid pentru cele 7 ore, care n-ar fi trebuit sa fie atatea, avand in vedere ca eram „ciclat” si nu „pedestru”. Intru pe drumul forestier ce a inceput deja de cum am intrat in sat:

urmand sa tin B.A. daca mai am ceva dubii potentiale:

Si, prima pauza, obosit fiind sa tot plimb la pietricele instabile pe sub roata spate

Simt nisip in ochi de oboseala, dar imaginile ce mi se deruleaza in fata imi taie rasfaturile de orasean:

Toamna isi face de cap!

O ceata usoara pluteste peste copaci si drumul ce m-asteapta

In dreapta mea, Iodul saltaret si…

… un pui, pe care de oamenii-l vor lasa sa creasca, va fi in floarea varstei cand acest post va fi de mult uitat in maruntaiele net-ului:

Padurea ma-nsoteste dezbracata de noptile reci de toamna…

… prin care se strecoara un vasal al Iodului

Incepe greul… Il asteptam dupa ploile ce ne-au murat in ultimele zile:

Opresc din nou cand las namolu-n urma, iau un vreasc si curat furcile. Iar dup-atata munca, poftele copilaresti scot capul, cu atat mai mult cu cat de ieri mancasem doar o chifla…

Se simte oboseala adunata si am senzatia ca merg la fel de repede ca si pe jos…

Alaturi, un fel de padoc pentru fanul pe care padurarii il aseaza pentru cervidele (sper!) ce populeaza muntii

Inca ceva de mers si, in dreapta, se iteste una din constructiile ce „rup” torentii distrugatori atunci cand ploile-i trezesc la viata

Am cam transpirat, desi temperatura a scazut sub 10: am pe mine pantaloni si tricou termice, peste tricou un respirant cu maneca scurta, iar peste pantaloni, scurtii bazonati. In rucsac mai stau un polar si o foita la care se adauga manusile cu degete. In picioare, bocanci de vara si doua perechi de ciorapi flausati. Ma hotarasc sa ma schimb si scot tricoul termic, iar peste cel cu maneca scurta, trag foita si… la drum!

Drumul se afunda in padure, iar eu slobod din cand in cand cate un suierat ascutit din bratara ce-mi sta agatata de mana

Pauzele sunt tot mai dese. Nu pot spune ca-mi oboseau picioarele sau plamanii in mod excesiv, mai degraba o slabiciune generala ma lua in stapanire. Ma hotarasc brusc sa mananc toata tableta facuta din alune si zahar ars, intr-una din multele pauze si sa beau cat mai mult din bidon. Am o vaga banuiala ca, pe langa oboseala adunata, e si foamea de vina

In dreapta mea, o alta constructie ce canalizeaza debitele torentilor:

Trec in continuare pe langa o zona pe care am observat-o doar cu coada ochiului, gandindu-ma sa nu opresc ca sa ma lamuresc ce s-a intamplat pentru ca… urcam bine. Curiozitatea insa ma biruie si opresc, fotez si interpretez:

Pana la urma inteleg ce s-a-ntamplat: sub povara suvoaielor cataclismice din zona, vegetatia a fost culcata la pamant si nu si-a mai revenit. Ce spectacol pentru un intamplator martor al revarsarii de pe versant…

Helga-n papuris:

Si semne ale iernii ce paseste pitulis

Prin padure, drumul se incarca de semnele nu tocmai discrete ale toamnei. Un covor de frunze ce-mi va da mult de furca la intoarcere. Deocamdata, topaie Helga ca o capra peste bolovanii ascunsi sub frunzis

Mai in sus, parca se lumineaza si simt capatul drumului: Poiana Iodului

Padurea se sfarseste, drumul se sfarseste, raul se sfarseste, timpul meu sfarseste in noaptea ce-i aproape, iar in dreapta se naste un plai, in varful caruia se vede insoreala de seara. Imi doresc soarele acolo in varf dupa racoarea si ceturile padurii, vreau si privelistile ce s-ar deschide, simt si o oboseala agonizanta, ma uit si cat e de urcat pe langa Helga…

Ma hotarasc brusc: fie ce-o fi! O sa ma prinda iar noaptea prin paduri pustii in goana mare, atent la fiecare umbra, la fiecare sunet, la fiecare trosnet de creanga, nedeslusind intre zgomotele mele si cele ale padurii, dar chiar vreau acolo sus, in ultimele raze ale soarelui!

Pornesc cu Helga de coarne calcand pe un covor de adevarata Buhara: piciorul mi se scufunda pana la glezna ia iarba groasa si grasa ce creste dintr-o clisa ce musteste de apa. La fiecare pas ascult fasaitul talpilor ce-si fac loc in pamantul mustind de apa. E greu urcusul si capete de fire de iarba incep sa intre printre bocanc si piele: le simt intepaturile din ce in ce mai dese, din ce in ce mai in afundul incaltarilor.

Am urcat mult, gafaind, cu ochii pe pata de soare, impingand la ghidon si fara sa ma duca mintea sa-mi parasesc calatoarea undeva in iarba. Am carat-o dupa mine, un picior in fata celuilalt, in fata celuilalt, in fata celuilalt, cu ochii dupa soare. Usor-usor imi dau seama ca nu-l mai prind daca nu ma incumet sa ma catar pe linia de cea mai mare panta. Si o iau drept in sus, ridicand de sute de ori de ghidon ca sa depasesc micile gogoloaie de pamant acoperite de iarba in care roata mea din fata se impotmolea mereu. Ici-colo, cate un mic crater cu fundul din pamant pietros marginit de iarba arsa. Locuri unde fulgerul s-a-nfipt, s-a-mpreunat cu pamantul. Din cand in cand, privirea-mi se opreste peste copacii descarnati de furia trasnetului. Efortul insa nu-i zadarnic – ajung soarele din urma:

Sunt cu-adevarat sfarsit si-mi numar cu ceasul pulsul dupa ce-o arunc pe Helga in iarba: 32 de batai in primele 10 secunde. Imi tremura picioarele, imi zvacneste capul, iar unul din ventricule e-n esofag. Ma-ntind in iarba un minut, apoi ma ridic din nou, duc bratul in fata si masor soarele: il mai am mai putin de 10 minute peste munte. Dupa, va fi … sub.

Ma grabesc cu pozele:

Cratere, arbori descarnati si arbori vii:

Sub nori, luna imi face cu ochiul. Ii fac si eu din aparatul de fotat vreo 10 semne din care, asta este cea mai reusita clipire mecanica:

Sunt „aici” in no man’s land…

Culori de toamna in zare

si-un soare dus…

La campie, serile-s lungi. Aici, in cateva minute e noapte, asa ca nu mai intarzii si iau drumul de vale. La inceput „pe langa”, apoi „pe”, dar nu pentru multa vreme: una din capcanele ascunse in iarba groasa se declanseaza si zbor peste ghidon. Un fel de musuroi mascat in iarba isi face datoria si cad… si cad… si-mi place! Parca ma dau in puf. Ma rostogolesc copchilarindu-ma de cateva ori, dupa care redevin serios si responsabil: verific trotineta si, dupa ce ma asigur ca e intreaga, continui pe jos pana la limita padurii. Ma descalt si-ncerc sa curat tepii din bocanci si din ciorapi. Fara succes… Revin pe drum si pornesc in goana la vale. Mai merg putin fara lanterna, dar frigul ma convinge: intr-un kilometru am mainile bocna si tremur tot. Opresc si-mi trag manusile cu degete, tricoul termic, polarul si foita. Apoi, montez luminile, desfac bratara si iau fluierul in dinti si iau padurea in piept.

Primii 2-3 kilometri sunt ok chiar daca nu cobor atat de repede pe cat mi-as dori. Apoi insa, incep sa se adune: mi-e tot mai frig, varfurile degetelor sunt bocna, mucii-mi curg „siret”, iar bolovanii de sub covorul de frunze imi dau o salba de emotii: derapez cand cu fata, cand cu spatele, cand cu ambele roti. Scap insa necazut, si incep sa dau din pedale cu franele in functiune ca sa ma-ncalzesc. Opresc: sunt, sau mai bine spus „este”, 1 grad singur-singurel-stingher. Continui chiar daca degetele nu ma mai asculta.

In turele de iarna din anul trecut, opream sa ma-ncalzesc pe marginea drumului. Eram mai in civilizatie si era ziua. Aici insa, mi-era atat de urat sa opresc incat am redus la minim pauzele: adica deloc. In fine, dupa emotiile coborarii prin pustiul padurii, intru in sfarsit in sat si, de-aici, lucrurile sunt simple. Ies la sosea si fac stanga spre pensiune. Nu sunt in stare sa desfac bicicleta si merg in spate sa o ascund dupa o stiva de lemne, dupa care urc in goana scarile pana in camera. Sunt intrat deja in hipotermie si singurul medicament ce ma poate pune picioare e, normal, metacsu. Il pun la gura si beau cam un pahar. Il simt cum arde gatul si cum, cuibarit in stomac, isi face mendrele incalzindu-mi maruntaiele. Ma mut sub dus, cu sticla proptita-n savoniera si incep sa ma oparesc cu garnitura de coniac. In jumatate de ora sunt iar viu, dar las masa pe maine. Acum mi-e doar somn. Un mare SOMN…