O poveste ce va fi lunga… nu stiu daca o s-o episodesc… poate da… poate nu… Oricum, o poveste despre prietenie, natura, zile lungi si seri frumoase, pe biciclete, in masini si trenuri…
O incantare de plimbare intr-un grup ce a devenit de-a lungul timpului foarte bine sudat. Atat de bine incat nici chiar micile conflicte inerente unei asemenea intreprinderi nu aveau cum sa clatine prietenii cladite pe efortul comun al datului la pedale la deal.
Am gandit mult in visele mele tura asta si o asteptam cu mare nerabdare insa, marturisesc, si cu putina teama ca neprevazutele m-ar fi putut impiedica sa particip. Unele din ele si-au facut aparitia sub forma unor probleme de sanatate ce ma chinuie periodic si au grija sa-mi mai taie din macaroanele ce-mi cresc mai mereu in jurul capului.
Dupa ce am constatat pe la mijlocul lunii iulie ca era sa plec, ca si multpreadistinsul @iacobdoc, cu o zi mai devereme, trezit fiind la realitate de lafeldemultpreadistinsul @Traveller, am luat drumul Resitei cu noaptea-n cap, sambata dimineata mai pe la 4 asa… ca sa ma bucur de drum in liniste si pace. Bagajele facute de cu seara, uitand buninteles de laptele condensat la conserve din tabla made in CCCP la care ma inchin de 3 trimestre in asteptarea BaBB-ului.
ZIUA ZERO
Fac o haiduceasca si iau drumul Craiovei prin… Alexandria. Apoi Caracal si Craiova. Continui cu Severinul, Baile Herculane, azimut Caransebes, dar pana a ajunge – la Slatina de Timis planul era sa parcurg Transsemenicul si cu masina dupa ce acum 2 ani il facusem si calare.
Depasind Alexandria pe noua centura, imi face cu ochiul din dreapta revarsatul zorilor:
Drumul este bun cu exceptia a 4-5 km si muuuuuuult mai liber, astfel incat pe la 7 si-un pic bat la portile Baniei. Drumul spre Caransebes este si el liber, bucurandu-ma de el dupa o pauza pentru propria alimentare intr-o benzinarie de langa Baile Herculane
Stau cuminte intr-un 3.1 care tine cu casa, pastrandu-mi talpa usoara pentru ca timp aveam berechet.
Vine si stanga catre Slatina si iau Transsemenicul in botul frantuzoaicei. Debutul urcarii coincide cu doua mici intamplari. Prima este frana brusca ce am pus-o intr-un viraj la vederea unui pui de uliu
iar a doua intamplare este data de sesizarea unui zgomot ciudat ce venea din maruntaiele masinii mai ales cand aveam parapetul in dreapta: un tacanit dens si a carui frecventa era proportionala cu turatia motorului. Am incercat pe cat posibil sa fac abstractie de el si am continuat.
Sus, in pas, am facut o evaluare a balamucului din masina: asa arata bagajele puse pe intuneric 
Apoi, poze de jur-imprejur, asemanatoare cu cele facute cu doi ani in urma:
Coborand spre Cuptoare-le de langa Resita, am avut senzatia, gresita dealtfel – cum s-a dovedit mai tarziu, ca-l vad pe @iacobdoc. Cum stramtoarea drumului era mare, am renuntat la verificari si am continuat.
Ajuns in Resita, dupa ceva bajbaiala gasesc si pensiunea. Trag in parcarea exterioara si mai ascult o data motorul cu capul varat intre maruntaiele lui. Nu mi-a placut ce-am auzit si mi-am sunat mecanicul. A ascultat si asta in telefon si a zis ca totul e clar: nu stie ce ar putea cauza zgomotul. I-am dat cateva alternative si mi-a zis ca toate sunt posibile. „Simultan?” i-am urlat in ureche… „Nu stiu” mi-a raspuns. Linistit definitiv, am batut la poarta „castelului”. Niciun raspuns. Ochesc interfonul si mi se deschide. Intru pe un camp cu piatra de Ruschita (marmura), urc cateva trepte printre cateva miniaturi kitch-oase ce reproduceau cateva personaje alegorice intr-un stil de tarziu baroc mort de foame si dau de… stapana… sefa? Care dadea cu matura acompaniata de zgomotul zurgalicios al unor cercei uriasi ce-i atarnau din urechi. Deplasandu-se cu matura prin batatura pietruita si betonata, ziceai ca se rostogoleste datorita zveltetei trupului marmoreean.
Dau buna ziua si-mi raspunde monosilabic. Intreb de camera si-mi zice sa stau. Mi se pune pata si o intreb daca nu cumva sunt io surd si n-am auzit traditionalul „bun venit la noi”. Se trezeste brux din amorteala si-si cere scuze ca e prea muncita. Ii raspund ca si eu sunt muncit de drumurile patriei si ca, intamplator, nu am aterizat cu avionul la Caransebes venind din Insulele Capri. Isi schimba atitudinea si-mi spune ca in 5 minute camera e gata. Supralicitez si-i cer o bere. Se uita siderata si-mi zice ca restaurantul e inchis. Insist si-mi zice ca o sa deschida pentru berea mea. Supralicitez in continuare, cu sec de data asta, si o intreb ce-mi recomanda de mancare. Pai… bucatarul, cameristele, chelnerii si ajutoarele sunt in… concediu! O intreb daca face misto de mine si zice ca nu… Imi da berea si astept sa ma invite in camera, lucru ce se intampla dupa un sfert de ceas, rastimp in care imi carasem bagajele in curte.
Intru in camera si ma reped la toaleta, hotarat sa mai scap de un kil-doua ce-mi prisoseau. Iau din hartia igienica si sterg colacul. Hartia se innegreste. Ma fac foc si para si o chem la ordine: CIF, lavete noi, apa si alcool. Imi zice ca de unde-mi dau seama ca, colacul e murdar. Si-i scot hartia din buzunar, pe care i-o arat si-i explic daca nu se petrece totul fulgerator, va trebui sa faca mai multa curatenie si sa spele si ceva pantaloni. Supusa s-a executat, iar eu am definitivat treaba cu ceva alcool din spray-ul deodorant.
Doua ore de somn m-au pus pe picioare, dupa sosirea prieteneilor mei, gandindu-ne la cumparaturi printre telefoanele distinsului transmaniac ce isi amintea in rate de diverse alte lucruri necesare. Pana la urma, „mancarea la fier” udata din belsug cu bere si sfarsita cu un Jaeger inghetat a multumit pe toata lumea, pe la 12 luand-o catinel catre paturi. A doua zi ne astepta Semenicul!
Si pentru ca am un text de mare rafinament despre Ziua Zero, nu ma pot stapani sa nu-l trantex aici cu acordul autorului:
„Inainte mult de Z0.
Ca de obicei, planificarea am făcut-o undeva la sfârșitul anului trecut-începutul anului ăsta.
Starea de bine dată de Bucovina și experiența anilor trecuți ne-a îndemnat să facem planuri mari. Să lărgim cumva grupul bicicliștilor (dar nu prea mult) și să ne luăm și familiile/consoartele nebicicliste a.i. sa se poată bucura si ele de frumusețea locurilor prin care aveam sa hălăduim.
Printat-am harti, facut-am varii planuri (să facem tura cu baze? tura cu mașină de asistență? da…, dar hai să vedem câte zile, cine vine, cine are carnet, cine va vrea să conducă bătrâna Zamfiră…)
Am căzut de acord că tot turele în stea sunt mai ok. A urmat stabilirea unor trasee „generice”.
E cumva complicat – deși nu pare. După anii ăștia de planificări și de ture reușite, pot spune că elementul principal de la care trebuie pornit este componența grupului și perioada. Câți și când.
Apoi poți planifica traseele care influențează cazările și logistica. Spun asta pt. că noi nu facem cicloturism pur (nu toți avem bicle cu coburi, cort, etc.) Cu excepția lui @iacobdoc care spunea mai sus că avea intenția de a veni echipat „accordingly”.
Înainte nu foarte mult de Ziua O
@Artistul33– care anul trecut a lipsit motivat- a zis că vrea să vie.
Și a arătat determinare.
Cam ca Simona Halep și nu ca naționala României la fotbal (n-ul este mic cu intenție)
Asta năștea noi probleme logistice, pentru că domnia sa nu mai e consătean cu noi. A dat canicula Bărăganului pe răcoarea Perlei Carpaților (cum i se mai zice).
Am făcut niscai eforturi financiare (nu vreau să împovărez prea mult topicul ăla cu 13 ale lunii) și am adus bătrâna Zamfiră pe o linie oarecum de plutire. Bine, mai ia apă, dar un echipaj destoinic, dotat cu căni și cancioace, poate arunca peste bord apa în surplus, nu? 
În ideea că babușca va face serviciile destoinice de cărăuș.
Între timp aveam s-aflăm că nu prea sunt așa mulți mușterii pt tura asta și cum că consoartele și familiile declină participarea (bine întemeiate motivele de-altfel).
Între timp vremea era de cacao.
Uichenduri venea
uichenduri trecea,
ploaie tot curgea,
mușchii amorțea
chilometrii lipsea.
Mulți se tot plângea.
Vremea înjura.
Iulie s-arăta.
Antrenamentu’ lipsea
Tura ce venea
Metri-n-sus erea
Harta arăta…
Spaima tot creștea.
Înainte cu puțin de Ziua O
După ceva consultări am stabilit că e mai eficient să mergem în tură cu samuraiu’ artistului și nu cu babușca (deh, stem săraci și benzina pe care-o trage pe nas babușca ie mult mai scumpă decât mahoarca unui diesel onest și cinstit).
Asta după ce am stabilit că stem bine.
Adică: barele transversale (alea fluierăcioase de la Lidl pe care le critică unii-alții p-acilea) și suporții de pe Zamfiră merg transplantate pe samurai. Inclusiv un suport oferit cu mărinimie și drag (pentru reușita turei) de către @BodoC
Carevrazică și cum ar veni, am zis să ne ducem noi miticii să-l culegem pe @Artistul33 de pe plaiurile imensei parcări de pe Valea Prahovei (da, devoalăm, artistu e sinăian).
Plecarea fiind -bladi faching șit- sâmbătă 
Planurile ne-au fost dejucate de Campionatul Național de Viteză în Coastă Dunlop.
Sinaia era închisă.
deci
Ziua O
@Artistul33 ‘va să vie (lovi-l-ar norocu’ și soarta a’ bună) la Bucale ca să ne culeagă.
Am zis că ziua zero fiind, și oameni normali fiind (nu ca alde @a_mic at Stefan care se trezește/face bagaje/pleacă la ore care nu se egzsită pe ceas), un 8 juma jos în parcare lângă Zamfiră e numa bine.
Mai ales că nu ne-alerga nimé.
Trebia s-ajungem la Reșița… cândva… în cursu’ zilei 
Incredibil (pt. mine) la 8:28 eram jos la mașină, @Artistul33 tocmai venise de vreo 5 minute iar @Traveller tocmai ce se ițea călare pe biclă.
Semn bun timingu’ ista?
Facem transplantu’ de bare și suporți în timp record, punem bagaje și alea alea și luăm cap-compas Reșița.
Cu waze.
Pe drum, muzică bună. Nu dijiaba artistu e artist.
Undeva pe la Strehaia, waze o ia în bălării și vrea să ne ducă aiurea. Să fie ceva predestinat? (numele de șcenă a artistului e Leo.)
Ne oprim și consultăm smarfoanele. Ba chiar Leo scoate unealta ghiavolului (un apple) ca să vedem ce și cum. Mai apoi aveam să aflăm că cineva raportase un accident pe undeva pe centura de la Drobeta Tr. Severin, și bietu’ waze nu voia să ne-mpotmolim și noi p-acolo. Ne ducea pe la Tg. Jiu
Cam p-acolo prin zona aia aveam să descoperim gema ascunsă de artist atâta amar de vreme. Frații Gore – de care zicea mai sus @Traveller.
Și cătinel-cătinel și tilincă-opincă ajungem în Reșița mai pe dup’-amiaz.
Traversăm un oraș semi-mort și îngrozitor de lung… Noroc cu waze care știa exact locu’. Castelu’. (brrrrrr….)
Linia de tramvai dezafectată pe care o urmărește drumul nostru către pensiune îți dă o stare ciudată, hmmm…poate unde-o fi weekend? (nu, nu era asta aveam să descoperim mai târziu)
Ajungem să trecem peste Bârzava și-apoi ajungem la „baza” străzii Tarnovei pe care se află faimosul Club Castel.
‘Ai de pln.
Nu acu’. Încă. Că acu’ stem motorizați. Lu’ samuraiu’ i se rupe.
Ai de pln ce o să fie zilele următuare. La întoarcerea din turele zilnice.
Ce ziceam anu’ trecut de panta aia către cazarea din Sucevița? (falsul plat de fo 2% din Marginea, urmat de urcarea către pensiune). Aia era parfum, briză, boboc…
Asta-i criminală. C.R.I.M.I.N.A.L.Ă. (zilele astea am analizat-o ceva mai bine. Are cam 300m. Și porțiuni cu 23%. Cu piatră „cubică”. Zic așa, că e mărișoară și ușor rotundă și îmi scapă termenii. La piatră mă refer. Deci fuck!)
Între timp vorbisem deja cu @a_mic care ne-a pus în temă cu faptu’ că ne trebe spirt, deci o escursie la Kauf.
Vorbisem și cu @iacobdoc ce bălăurea pe căldură. Și aflasem vestea cum că „restorantu” e ușor închis.
Agiungem așadară. Parcăm samuraiu și hai să ducem bagajili.
Nimerim peste un mic scandal.
Acest „club” apare și pe booking. Mno și cum zice el de bine (numa cestii cool: bizcină, giacuzi, sauna, restaurant, solariu, spalatorie, calcatorie și tăt felu de alte cestii numa bune să facă turiztu’ să să simtă bine) se nimerește un turist ceh p-acolo. „Ușor” nemulțămit de ce găsise. Și care voia să renunțe la minunatu’ sejur.
Omu’ făcuse rezervare și era oripilat de diferența dintre oferta online și realitatea crudă din teren.
Și-a loat niște înjurături neaoșe de la badronu-la-benziiune-șăf- (un ins corpolent cu un aer de… completaț’ voi). O scenă urâtă
Io mă gândem deja: nene, tre doar să am un’ să pun capu’ să dorm. Ceea ce cam atât a și fost. A, și să fie ceva apă caldă să-mi spăl rapănu’. Ceea ce și asta a cam fost. Mai cu țârâita.
Cald.
Foarte cald.
Și multă, multă marmură și piatră. Și baluștri.
Trec peste atmosfera stătută, a_micu’ dormea, am dus bagajele.. Iacobdoc era încă pe coclauri…
Între timp se trezește și amicu și hai apoi către aprovizionare
Băh nene, sunt vreo 12-13 km de acolo până la Kaufland. O viață de om să mergi atâta. Mai mult ca din Banu Manta în Berceni. Mai ales printr-un oraș semi-părăsit (la prima vedere).
Iar la Kaufland parcă erai în Plaza. U-haaaaa…
Făcurăm câteva miștocăreli vizavi de câteva „gazele” (una din ele se pare că avea ceva de împărțit cu lupul de a_mic), luarăm d-ale gurii și hai’ n-apoi la cetate.
Unde atmosfera s-a destins.
Papa bun, „din brișcă”- vorba’ lu Travelleru’, niscai berică și ceva medicament la sfârșit. Chestie d-aia dă plante.
Apoi nani.
Liniște teribilă.
Un pat normal. (da’ io mă bucur la asta… 
de multi ani dorm pe o canapea extensibilă, iar un pat normal e orgasm pt biata-mi spinare).
Sper doar să nu fi sforăit atât de tare încât să-l fi ucis pe bietu’ to’arăș de cameră…” (Cristian Matache)
Pre numele lui „de scena”,
ZIUA UNU – pe Semenic
Treziti cu noaptea-n cap, in ordinea numerelor de pe tricou:
Tura noastra de Semenic incepe bine: cu o pauza de ploaie, in primul moment insa, oferindu-ne o fereastra pentru poza celor CINCI MAGNIFICI (care mai batran, care mai plouat, care mai treaz…):
Mergem primii doi chiolometri si facem prima pauza de reglaj pentru gajeturi . Ar trebui spus ca aveam doi baieti supraspecializati in scule, dispozitive si verificatoare (SDV-uri le zice), posesori adicatelea, iar rezultatele masuratorilor privind altitudini, distante, viteze, ritmuri cardiace, tensiuni si glicemii, ppm-uri de calciu si magneziu in S.U. si inca multe alte informatii absolut seducatoare, erau generatoare de mari controverse: fiecare scula dadea alt rezultat 🙂
In plus, MaC® primeste un telefon de la Maria lui, iar raspunsul lui, al omului pentru care ora 8 pe ceas nu exista, suprapus peste un moment de liniste, a starnit hohotele noastre de ras: „Pai mamica, de la 8 jumate suntem pe drum…”
Probleme mari cu utilajele cestea: tre’ alimentate, nu arata ce trebuie, tre’ setate, fiecare are alta viziune despre distante, diferente de nivel, moralitate, economie, organizare sociala, viziune despre viata, mari intrebari ce de mii de ani chinuie omenirea… Cat o fi oare ritmul cardiac perfect la suprasaturare glucidica, in conditii de hiperventilare si cu pancreasu-n sacosa de plastic dupa betia d’asara?
Peisajele ne incanta, chiar daca norii ne ameninta din inaltimi:
Resita, vazuta de mai de sus…
Cei 15 km de urcare cu diferenta de cam 500 de metri se cam simt asa ca, in Valiug facem prima halta de realimentare, dupa prima coborare de mare rafinament: 4 km. Remarcati „Stejar”-ul singuratic
Urmeaza alti 8 km de urcare pe sosea. Chiar daca la prima vedere ar fi parut chinuitoare, cei aproape 500 de metri se fac foarte bine – alimentati fiind cu extract de cereale, cu pauze putine si pline de buna-dispozitie.
Si, iata-ne la Intrarea in Parcul National. Nu ne pozam laolalta pentru ca suntem nerabdatori sa ne batem cu off-road-ul. Partea usoara a urcarii trecuse si eram inca increzatori:
Urcusul nu e simplu, chiar daca debuteaza cu un fel de asfalt. Se transforma destul de repede intr-un amestec de macadam cu piatra sparta nefixata ce ne da de furca
Pentru conaisseuri, „ma bajeti, vedeti voi antena sheea?„, iar corul barbatesc rasuna printre arbori, in canon: „Cine? Noi? NU!!!”
Ajungem, in sfarsit, iar @MaC®, in mijlocul postapocalipticului deconstructivist,
se gandeste daca o poate supradota pe Zamfirica…
Nu insist pe foamea ce ne cuprinsese intr-un peisaj semipustiit, unul din gandurile ce ne-au trecut glont prin cap, in disperare de cauza, fiind cel de a manca chips-uri cu coca-cola… Din fericire… undeva in stanga…
ne astepta… Leo??? 😉
cu care am si incercat un prim-plan, dar ghinion… aparatul foto o cotit-o brux la dreapta… si mi-au iesit postapocalipticile (in plan… indepartat )
Pentru ca se insoteau unul pe alta, am stat cuminte si nu am deschis dialoguri cu fer-ul necuvantator.
Odata asezati la masa, unii dintre noi s-au culcat. Din fericire, sforaitul a fost gingas si nu a perturbat activitatea personalului de „deservire” a turistului
care a si primit de altfel, traditionala „ceafa cu garnitura de 3 mici„, cartofii fiind doar de decor, iar varza – de fitze
In multitudinea de porcarii, ne cam rataciseram. Noroc cu gajeturile la bajeti . In mod clar, farfuria cea mai putin populata cu carnet aducea si cele mai fericite mimici pe fata preopinentului…
Oricum, spre final ne-a cam dat cu rest… la pachet, in rucsaci, ca Resita e cam aproape de Etiopia…
Incarcati bine, suntem nerabdatori sa ne razbunam pe catararea parca fara de sfarsit de pana aici:
Padurile, plaiurile si aerul curat si tare de dupa ploi, ne dau aripi
ma rog… mie dupa 3 beri, as zice mai degraba „crengile padurii in cap”
Coborarea… de vis!!!
Un pit-stop la Valiug unde am admirat o pereche de picioare remarcabile (care cred ca erau ale lui Leo, ca sa nu ne bata fetele ), dupa care cei 4 chiolometri de urcare care ne-au readus cu picioarele pe pamant.
Am sa reiterez ceea ce au spus si bunii mei prieteni: performerul etapei… LEEEEEOOOOOOO!!! Chiar daca a mai mers pe munti, chiar daca are ceva anisori mai putini, faptul ca nu a mai pus piciorul pe pedala de un an spune ceva despre determinarea cu care s-a tinut dupa noi…
La coborarea spre Resita, am sa ma sacrific cu recordul de viteza (ca lu’ Mac, nu i-o mers gajet-ul! 
). Adica… AM ZBURAT!!!
Seara, linistita, in compania unui meniu de exceptie: fasole cu costita la conserva, ceva paine cam veche, udata din belsug insa cu bere si al nostru”frate Jack”. Baita bun-bun si oasele-ne obosite se-ntind cat ii patul de mare…
VA URMA
razvanstefanconstantin 
Mulțam drag prieten.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
ba eu!
ApreciazăApreciază