Decembrie 2015
Marti 29
Planuri mari… planuri mari… toata noaptea m-am chinuit cu nasul care curgea precum un robinet stricat. Deci am racit, cel mai probabil in masina, tot hatzaind geamul in sus si-n jos pe o vreme-nselatoare.
Cerul insa… albastru, doar ceva nori pe culmi. Ca doar n-oi fi venit atata drum sa stau in varful patului plangandu-mi de mila.
Asa ca, dupa un mic dejun la comanda din trei oua ochiuri, trec la pregatiri: umflat gume, uns lant, facut bagajul de tura si… pe ce-mi cad ochii?
Ba portocale, ba lamai… 🙂
De pe terasa, la o ultima tigara inaintea plecarii, privesc spre muntii si vaile lor ce inca tineau ceatza prizoniera:
Mi-as fi dorit, dar dupa 4 luni de pauza stiam ca n-am sa pot sa fac turul insulei pe circumferinta. Ar fi peste 80 de km si o gramada de hectometri de urcat, la cei 55 de km de sosea adaugandu-se si inca vreo 20-25 de balaurit pe poteci. Deci, doar o tura de sosea de incalzire catre sudul insulei.
Drumul urca si coboara incet pe malul marii in afara micutelor localitati ce o marginesc, albastrul rapsodiei in blue a cerului se rasfrange in apa clipocind usor in piatra plajelor, colorand-o, soarele promite generozitate, iar vantul abia adie. Ce imi mai lipseste? Poate doar un nas mai putin curgator… 🙂
Un urcus putin mai accentuat insotind o curba catre interior imi prilejuieste fereastra dorita prin care sa fur o imagine, strecurandu-ma prin perdeaua de verdeata a lunii decembrie
E suficient de cald incat sa ma dezhainuresc pana la tinuta de vara. Ici-colo cate un „balcon” ce te lasa sa fii furat de peisajul albastru
Tot cascand gura in timpul calarelii de sosea, nu se putea sa nu opresc in fata (sau spatele?) unui impresionant afis care ne invata cum sa ne bucuram de… binefacerile apei si soarelui (ziua si noaptea) ):
Peste munti si peste case, cetzurile sculandu-se…
Popas…
Pentru a ma bucura de albastrul marii, am ochit mai de susa platforma betonata intr-un mic port pescaresc. Incarcat de priveliste, am revenit cu fata catre mal unde am dat cu ochii de civilizatie in esenta ei cea mai pura: in sfarsit, benzina si motorina fara apa!!!
Incantat de informatie, imi continui drumul, de data asta in urcare, pana aproape de iesirea din localitatea Nidri unde gasesc si un indicator catre o cascada ce ar fi putut fi accesata pe un drum secundar. Ca orice indicator romanesc sau grecesc, este prezentata atractia intr-o prima etapa, fara a se specifica si distanta pana la ea, dupa care orice informatie suplimentara necesara in urmatoarele intersectii este in totalitate absenta. Asa ca, daca esti plin de har, o nimeresti. Daca esti mai pacatos asa… ca mine… nu iese! 🙂
Asa ca, dupa ceva bananaiala, sesizand lipsa mea momentana de har, m-am impacat cu ideea si am renuntat revenind in drum. Care drum insa, odata cu parasirea localitatii, se desdomesticeste brusc si-ncepe sa urce sanatos, contorsionandu-se in cateva ace de par pline de continut… Peisajul ramas in urma insa…
Simt urcusul in fiecare fibra ce a lenevit atatea luni, iar nasul, dupa o scurta pauza de siroire in care uitasem de el, se semeteste din nou. Gasesc pana la urma un motiv suficient de puternic sa dau vina pe deschidere cerului, muntelui si marii si nu pe neputintele mele…
Crapatura in asfalt, premonitoriu semn pentru ce voi vedea zilele urmatoare…
Lucind in soare ca o bijuterie pe degetele mainii unei pianiste…
Urcusul continua sanatos si deja implinesc mai bine de 6 km in care acesta nu s-a ostoit defel. Respir sacadat tinand ritmul atat cat ma lasa siroaiele ce mi se scurg din nas. In curand ajung in ceea ce prietenii mei biciclisti numesc „appex”, respectiv varful relativ sau poate absolut al catararii. De aici am trei variante: sa cobor catre cea mai sudica localitatea a insulei/peninsulei, Vasiliki, inca aproape 11 km, sa ma intorc inspre casa satisfacut de cei douazeci si ceva de kilometri facuti pana aici in conditiile in care respiratia mea mucioasa imi daduse destul de furca sau… normal!… sa intru putin „in” insula.
Este ca suna misterios: Sivros… Vournikas… Watermill? 🙂
Reiau urcarea destul de scurta pana intr-o intersectie: Fterno…
Fiind vorba sa ma abat doar 1 km, nu ezit deloc, mai ales ca urma si o coborare in cursul careia, speram eu, ficatul mi se va descalci dintre pinioanele intre care alunecase la urcare, iar pe versantul opus… oare… un off-road pe care mi-as sprijini putin rotile?
Lasat in urma…
Intru rapid in sat, pe care tot atat de rapid il si traversez. Poate nu mai mult de douazeci de case. Avansand catre capat, trag nadejde sa pot intra pe forestierul zarit mai devreme dar…
… aventura satului se incheie intr-o fundatura pe marginea unei rapi. Profit de ea sa admir lumea lasata in urma si sa fumez in tihna o tigara asezat cu fundul pe-o lespede incalzita de soare.
Aproape de Anul Nou… la doar 3 zile distanta…
In zare, norii par a-mi da un soi de-avertisment: mergi!
Revin in drumul principal si, reiau urcusul, mai bland de data asta. Ma minunez de prezenta unui fel de cactus, varietate pe care nu am mai vazut-o pana acum. Nu-i vorba ca nici nu m-am dat eu asa mult prin tinuturi mediteraneene 🙂
In zare, spre Vasiliki, isi fac din nou simtita prezenta muntii, ramasite ale vulcanilor de-odinioara… Si tot in zare, aveam sa aflu abia peste cateva zile, un superdrum de bicicleala in vecinatatea acestei localitati, pe care il voi admira de aproape, lasat pentru o viitoare preumblare la greci.
In vecinatatea unei cariere itite in drum:
vis-a-vis de biserica. In vale, alaturi de ea, pe un drum amenajat de localnici, accesul catre prietenele ciclistilor: albinele.
Stiti voi… albinele… fiintele acelea micute ce fac miere, stau in stupi si cand ies de-acolo se baga intre casca ciclistului si capul acestuia. Se plimba printre, dand acea senzatie placuta de furnicatura, iar cand te hotarasti sa scoti casca pentru ca, poate, biata albina s-o fi plictisit inauntru, ea cu toata convingerea de care e in stare… ti-o trage drept in crestet!
Inca ceva drum, parca si coborare imi pare, si ajung in V-ul ce desparte drumul in doua: Sivros si Vournikas. Aleg cea din urma localitate vrajit si de reclama facuta unui stabiliment cu vinuri de-ale locului. Ma si gandeam cum o sa mai stau eu pe un scaun, la soare sau sub un maslin, cu un pahar de vin roze aburind in mana. Deci, dorinta-mi de a fi cat mai bine pregatit fizic m-a manat in continuare spre… crama din Vournikas!
Un urcus sanatos pana la o bisericuta ce jaloneaza intrarea in sat…
… urmat de o urcare d-aia, in gatzii ma-sii, cu ghidonul la gura catre ceea ce parea a fi prin vegetatia luxurianta…
… taverna cu vin rece.
Care taverna s-a dovedit a fi doar o fundatura in care locuiau ruginite vreo 3 mese schioape, cateva scaune metalice cu picioarele-ndoite, doua tractoare abandonate si vreo 3 utilaje agricole dezmembrate printre cateva bidoane de ulei de motor imprastiate prin toata curtea umbrita de… o bolta de vita de vie, acum desfrunzita. Inauntrul „curtii”, proprietarul ce mi-a aruncat o privire cu care ma mir ca nu mi-a sfasiat tricoul, asa ca – cu parere de rau – am facut calea intoarsa, de data asta LA VALEEEE!!!
Oprind apoi cateva clipe pentru reglaje corporale hidrice, am „prins” o tufa extrem de bine dezvoltata de neamuri gigante ai coltilor babei, dar si-un maslin inca… necopt 🙂
E destul de tarziu, raceala inca ma sacaie, iar mintea nu ma duce la calcule aprofundate cu privire la relatia „latitudine-ora apusului de soare”. Adaugand la toate astea si faptul ca m-am jucat cu cauciucurile mele cam jumulite si printre tufele de spini, dupa 5 ore si mai bine de drum am hotarat ca e vremea sa ma intorc. Stiam ca nu voi face mai mult de doua ore pana acasa, dar neavand lanterna, nu voiam sa risc vreo pana. Puneti la toate astea si promisiunea unei coborari cu panta medie de 7 la suta pe 6 km si-mi veti intelege nerabdarea 🙂
Lasand in urma drumul ce-mi facea cu ochiul, sfarsit intr-o fundatura, revin in „appex”
unde fac o scurta pregatire psihologica pentru coborarea ce va sa vie 🙂
Am mai avut coborari pe anul asta, dar dupa 4 luni de pauza… era noua-nouta :). Asa c-am incalecat pe-o sea si mi-am dat drumul. Cum era si de asteptat, imediat kilometrajul a luat-o razna, cam in aceeasi masura in care-a luat-o si adrenalina mea. N-am mai oprit pentru nicio poza, asa ca cei 7 kilometri de coborare au trecut ca o clipa, singurul moment in care m-am mai potolit fiind in acele de par de la final, ca sa nu fac din bicicleta o parapanta care sa ma duca pana in mare :).
Odata revenit in civilizatie, observ cu coada ochiului lucruri pe care nu le-am remarcat la ducere: corabii :). Adevarate… cu vele!
Ba, unele, chiar si cu… bicicleta 🙂
Mai departe, luand oraselele de coasta la pas, recunosc faptul ca mi-as fi dorit, chiar daca se racorise un pic, sa pot opri undeva de unde sa-mi iau o bere pe care s-o beau apoi tihnit langa bicicleta, privind la mare. Din pacate insa, in afara sezonului, acestea sunt doar vise… Asa ca am pedalat usor-usor catre casa, mai luand din zbor cate o fotografie
Asa cum bine caracteriza unul din bunii mei prieteni acest tip de plimbari, si aceasta „tura blitz” s-a incheiat in pragul inserarii dupa mai bine de 8 ore frumoase.
Seara, revenit in apartamentul meu
gandeam deja cum sa-mi fac mai frumoasa calatoria de a doua zi si, inca, ce sa fac cu nasul ce nu imi dadea pace deloc…
Miercuri 30 (Ziua cea mai lunga)
Trezit dupa un somn cu multe intreruperi din cauza nasului, am coborat ceva mai devreme pentru micul dejun, clasic devenit de-acum: trei oua ochiuri, paine prajita si cafea.
Vremea frumoasa imi promitea ca planurile facute de cu seara pot fi duse la indeplinire. Mucindu-ma in pat in fata calculatorului, creionasem un traseu ce parcurgea capul nordic al insulei, se scurgea apoi pe coasta vestica catre sud pana la jumatatea ei, urmand apoi un travers peste munti pana pe coasta de est, urmand apoi sa urc din noua spre nord catre casa. Desi stiam ca urcarea muntilor nu va fi chiar o joaca, reusesc cu multa indemanare sa uit glucoza acasa, utila nu doar pentru efort, dar si pentru situatia in care frigul ar fi devenit patrunzator in zonele mai inalte.
Ma incalt cu bocancii de data asta (pentru ca ieri iesisem ca un zan in tenisii mei cei albi si respiranti – din fericire o idee buna si potrivita temperaturilor intalnite), imi iau pe mine polarul si foita de vant pentru ca temperatura in aceasta dimineata era undeva pe la 7-8 grade, manusile fara degete in maini, ocazie cu care imi amintesc despre faptul ca in bagajele facute in tara nu pusesem si manusi cu mai lungi degete, si iau calea capitalei, Lefkada.
Nu intru in localitate pentru ca, inainte de ea, drumul meu coteste catre stanga, lasand in dreapta breteaua de acces spre oras. Ma asez deci pe drumul ce incepe sa urce catre promontoriul situat in capul nordic al insulei, trecand prin Apolpena, micuta asezare aflata in calea mea.
Ajung din nou intr-un „V” si reusesc rapid sa gresesc drumul parcurgand mai bine de 1 km intr-o foarte istovitoare urcare catre… Lefkada.
Ma dezmeticesc destul de greu si revin in drumul planificat pe care reincep sa urc cateva curbe in ac de par. Ma dezbrac si raman din nou in tricou cu maneca scurta dupa iuresul ce m-a incalzit serios. Usor-usor parca se mai indreapta drumul, sau poate eu devin mai putin sensibil dupa antrenamentul de ieri :).
Impasez Tsukalades, o localitate situata destul de sus pe drumul meu si, cu ajutorul gepeseului ochesc un drumeag prin padure care ma farmeca cu pustietatea lui
Chiar daca trece pe langa cimitirul local, atmosfera este placuta, iar formele ciudate ale arborilor, ca si linistea ce ma inconjura, imi dau o stare de bine
Revin in drumul meu si urc vag pana in zona unei cariere in zi libera, dar pazita din interior de niste caini uriasi pe care nu reusesc sa-i fac sa taca si sa se astampere ca sa le pot face o fotografie. Asa ca le ignor agitatia…
Remarc insa simbolurile ce marcheaza istoria contemporana a Greciei, e adevarat ca intr-o mult mai mica masura decat ne-a marcat pe noi. Dar si pe la ei a curs sange…
Ultimii doi kilometri au fost un plat lejer la doua sute si ceva de metri altitudine, sub bataia placuta si intensa a soarelui. Stiu ca ma asteapta iar o coborare pana la buza apei si ma bucur intr-o oarecare masura. Ce nu stiu insa si-mi va provoca din nou o placuta emotie este ca aceasta coborare se desfasoara practic in linie dreapta: poti vedea orice masina de la distanta mare si esti liber sa nu franezi deloc. Lucru de care ma si bucur pe mai bine de 3 kilometri si jumatate parca si cu putin vant din spate, cifrele ce indica viteza pe ciclocomputer crescand navalnic.
Inainte insa de ajunge in punctul cel mai de jos, am o problema de „vizibilitate”: cineva se joaca cu culorile in zona vederii mele periferice si ma hotarasc sa cercetez fenomenul mai cu atentie:). L-am cercetat in mai bine de 40 de fotografii care evident ca nu vor incapea aici, dar din care am facut o subiectiva si dificila selectie:
Dupa baia de culori, reiau scurta coborare ramasa, dupa care urmeaza urcarea in munti pentru traversarea catre est a insulei. Ochesc indicatoarele in fata si ma pregatesc sa opresc si sa fac o scurta pauza pentru suc si o tigara inaintea urcarii care ma asteapta.
Opresc si, inainte de a-mi aprinde tigara, bag un ochi pe drum. Peisajul insa ma pune pe ganduri. Ganduri mari si grele…
Redeschid gepeseul si incep sa cuget. Si cuget… si cuget… vreme de mai bine de un sfert de ceas.
Stiam ca in 17 noiembrie, cu putin mai mult de o luna in urma, avusese loc un cutremur puternic in insula, cutremur care, printre alte efecte, practic a distrus plaja Egremni – una din cele mai frumoase plaje din lume. Amanunte:
Alaturi de distrugerea plajei, au mai fost consemnate distrugeri de cladiri si afectarea infrastructurii rutiere. Deci aveam la ce cugeta.
Am tot privit, cand mai pe lung, cand mai mijit si…
VA URMA
razvanstefanconstantin 