Decembrie 2015
Duminica 27 – Luni 28
Craciunul petrecut in familie fiind, a doua zi am inceput sa-mi strang bagajele. Intentionam sa plec duminica pe 27, undeva pe la pranz. Zis si facut: am inceput cu Helga, bicicleta cea pretentioasa in a fi asezata in masina, la care am adaugat si doua cauciucuri de rezerva, mai de sosea. Geanta cu haine, sucul la bax, ceva licori pentru serile senine grecesti, rucsacul cu de-ale bicicletei camere, imbracaminte, scule si frontale si un rucsac cu cele de trebuinta drumului, iar pe la 12, pe o vreme calda si insorita, luam drumul Giurgiului.
O scurta escala pentru alimentare cu gaz si pentru ceea ce doresc eu sa am mereu la indemana – o canistra cu 5 litri de combustibil pentru orice eventualitate, iar la ora 1 si un pic ma proptesc in vama de la Giurgiu. Plin de masini si camioane intr-o dezordine desavarsita, printre gropi si caini de pripas, petrec aproape doua ore pana sa trec in vecina si prietena Bulgarie. Motivul este dat de faptul ca fiecare carte de identitate a trecatorului prin vama este introdus intr-un aparat ce-l scaneaza, dupa care se face o cercetare intr-o baza de date, operatiune ce dureaza cca 1 minut. Asta nu scuza insa debandada si dezorganizarea functionarii fluxurilor la intrarea in vama si, nicidecum, lipsa noastra cronica de disciplina in a sta la o coada.
Vinieta dintr-un loc unde sa pot plati la oficial cu cardul, pentru ca la chiscurile de langa vama functioneaza inca „mica intelegere” rezultatul fiind intotdeauna o plata supraevaluata si, ghidat de gepeseu iau drumul Sofiei, trecerea catre greci urmand a se face prin vama de la Kulata.
Inarmat cu cafea din belsug, merg in ritmul meu acompaniat de muzica transportata pe stick. Drumul e bun, vremea e buna si calda, iar traficul, desi duminical, e rezonabil.
Depasesc Sofia pe partea de ring din sud, pentru ca pe cea din nord o ratez cu aplomb, si iau drumul direct spre sud catre granita. In ultimul oras bulgaresc refac plinul si, pe la 11 si ceva trec in Grecia. Aici am parte de primul conflict cu gepeseu’ meu. Zona de la granita si pana la Serres are de traversat o bucata de autostrada in constructie, pe care traficul este deviat prin niste mici localitati. Pe Navigatorul „Florinel” al meu l-a luat capul si a inceput sa ma indrume fie pe niste drumuri care nu existau, fie oripilat de faptul ca nu voiam sa fac dreapta pe camp, din recalculare in recalculare si atentionari ca merg in marche-arriere, m-a bagat pe un drum la capatul caruia am evitat in ultima clipa un maldar de pamant asezat strategic pentru a nu permite vehiculelor continuarea deplasarii. Injurandu-l gospodareste, am trecut la varianta analogica: harta si busola, reusind dupa o invarteala ce a totalizat vreo 50 de km facuti aiurea, sa ajung din nou in civilizatie. L-am repornit pe „Florinel” – GPS-ul meu si am continuat pe autostrazile Eladei.
Saraci-saraci grecii astia, da’ au la tuneluri de te plictisesti mergand prin ele: doar 48 am numarat, din care cel putin unul de peste 4 km lungime.
In plus, desi nu m-am asteptat, nu numai ca grecii mai au si ei ursi, dar esti si sfatuit sa-i tratezi cu atentie pe autostrada
Depasesc cu usurinta Salonicul care mi-a creat atatea probleme de orientare anul trecut si trec in goana pe langa intersectia cu drumul spre Meteora, loc vizitat in amanunt tot anul trecut
(https://razvanstefanconstantin.wordpress.com/2015/04/28/tura-in-meteora-grecia-zilele-1-si-0/).
Cum gazdei mele agatate pe buchin’ ii dadusem ca ora de sosire intervalul 12.00-13.00 si cum era cam devreme, hotarasc sa fac un ocol prin muntii ce se dezvaluiau la orizont. Asa ca in ceata diminetii, parasesc traseul ghidandu-ma doar dupa harta.
Drumul ma poarta prin muntii ce inconjura localitati rurale marginite de ascutisul varfurilor ce au fost nu cu multa vreme in urma vulcani ce scuipau foc si pe care trecerea vremii, vanturile si ploile inca nu le-au indulcit coamele: Pedopoli, Filippiada, Nea Kerasounta, Charalampos, Stefani, Arhagelos… Opresc des sa fac fotografii prin ceata diminetii…
Urme de lava solidificata, la lumina zilei…
Si, in sfarsit, rasaritul ce-mi imbratiseaza oboseala si o ascunde
De pe stick se scurge incet…
Incep incet-incet sa cobor, iar prin ceturile departarii se zaresc culmile muntoase ale Lefkadei, tinta si – sper – loc de noi lucruri de vazut, din saua Helgai
Dar pana acolo, dupa o lunga coborare, in spatele unui viraj, pe dreapta se infatosaza mandra o cetate… Initial o depasesc surprins si incapabil de reactie dupa care, facand o „romaneasca” incurajat de pustietatea drumului, intorc si trag in parcare pentru o cafea din sticla proprietate personala si-o vizita matinala:
Incerc intrarea, dar e zavorata: „lucrare in curs si pericol de prabusire”, asa ca ma marginesc sa ii parcurg circumferinta pe aleea aproape in intregime finalizata, facand fotografii prin gardul despartitor: Teatrul (Arena) Nicopolis
Acesta a fost Teatrul, construit intr-un melange de arhitectura romana si elena. Alaturi, stadionul, pe care l-am observat mai tarziu, dar in incinta caruia am putut intra:
Intrarea dinspre interior:
Platforma stadionului si zona tribunelor, acum acoperite de pamant:
Dupa scurta vizita in care racoarea diminetii ce mi-a provocat revenirea tonusului, am reluat drumul. Pentru putina vreme pentru ca, la intersectia cu un drum secundar spre dreapta, prin vegetatia inca verde, am ochit un nou spatiu cu ruinele unei cetati al carei nume si folosinte le voi afla mai tarziu. Deocamdata, ma folosesc de prilej pentru inca cateva fotografii si, foarte important, pentru a-mi pierde ochelarii de soare 🙂 :
Pornesc din nou si, pe dreapta, zidurile unei alte cetati. Oprisem insa de prea multe ori si am hotarat sa las explorarea pentru o alta ocazie „dedicata”:
Dupa inca cativa kilometri, ma pregatesc de o premiera: traversarea primului tunel submarin de cand sunt eu pe-aici, pe pamantul asta 🙂
Si, dupa o traversare de 900 de metri pe sub mare dintr-un total de cca 1600 de metri, iata-ma-s pe insula. O insula ce nu a fost mereu „insula” pentru ca initial a fost „peninsula”. Localnicii insa, sub stapanirea Romei, in jurul anului 500 d.C. au sapat un canal lat de cca 20 de metri ce separa in continuare „insula” de continent, accesul fiind realizat prin intermediul unui pod metalic basculabil asupra caruia voi reveni. Deci, intrebarea lui Jules Verne, ramane actuala pentru Lefkada: „Insula sau continent?”
Traversez rapid orasul-capitala si ma indrept pe soseaua ce tine coasta, cale de 5 km, catre Lygia (sau Ligia – fiecare tablita indicatoare cu parerea ei), o micuta si cocheta asezare pe malul Marii Ionice, in extremitatea sa central-estica.
Evident ca, ajuns prea devreme, dau o tura prin orasel stabilind punctele focale: supermarket-ul, brutaria si benzinaria. Surpriza pretului combustibilului a fost mare inca de pe la jumatatea Greciei pentru ca, contrar informatiilor de pe site-uri cu pretentii, costul acestuia este identic cu cel din Romania: motorina 0.98-1.05 euro/litru 🙂
Pe la 11 ma hotarasc sa sun gazda, care apare rapid. Rezervarea pe buchin’ am facut-o pe la jumatatea lunii noiembrie, iar cu 4 zile inainte de plecare, pe mail am primit o oferta prin care mi se oferea posibilitatea ca in urma achitarii unei diferente de tarif, sa pot trece la o camera de rang superior. Cum rezervarea initiala prevedea existenta baii si a unei chicinete amenajate pentru bucatarie (dulapuri cu vase, frigider, aragaz si chiuveta), am declinat politicos oferta pentru ca nu intelegeam ce ar putea contine „rangul superior”. Ulterior am inteles ca as fi avut la dispozitie si o terasa.
Revenind insa la prezentarea gazdei, aceasta mi-a spus ca se obisnuieste acordarea unui bonus turistului, exprimat intr-o scadere a taxei de 5-8%, dar ca ea ar prefera sa-mi puna la dispozitie, in contul acestei reduceri, un apartament cu terasa. Hmmm… ma scarpinai io olteneste in cap… sa accept, sa nu accept? Mi se citea indoiala in ochi, evident in mod teatral-dramaturgic :). Evident ca l-am luat!!!
Asa ca, intai m-am dezblehuiat, m-am spalat, am ras vreo treispe gatzi de palinca si m-am azvarlit in patul de doua persoane mari, prabusindu-ma intr-un somn adanc.
Trezit pe la 6, am trecut la despachetari, depozitari si, cel mai important, remembrarea lui Helga, normal – alaturi de-o palinca :).
Papat si iar nani, pentru ca dimineata la ora 8.30 suna alarma micului dejun dupa care, aveam planuri mari.
Din pacate, degeaba m-am prabusit eu in somnuri adanci, ca repede m-am trezit din cauza nasului scurgacios. Desi bine vaccinat impotriva gripei, serul cu pricina n-a stiut sa ma protejeze si de comportamentul meu barbar vis-a-vis de utilizarea geamului de la masina. Asa ca: mi-am furat-o, cum le zice romanul. Deci, somnul a fost fragmentat si bine garnisit cu pauze de suflat antemergatorul in sulul de hartie igienica saltat din baie. Dar, roman zice, viteaz zice… 🙂
VA URMA
razvanstefanconstantin 