Tura „pe genunchi” pe sub Fagarasi

Februarie 2016

 

 

Sambata dadeam din pinteni. Ne amenintasera astia de la meteo ca iar vine primavara in iarna asta. A 11-a oara…

Ce sa fac? Sun un prieten! Nu raspunde… mai sun unul… nu raspunde… cand l-am sunat si pe al treilea cu acelasi rezultat, am zis „gata, vand casetofonul” :)… plec si singur!

O ora mai tarziu, al treilea ma suna. Ia zi, mane, mergem si noi cu bicicletele undeva la munte? Da, imi raspunde. Treci diseara pe la mine sa vorbim… Ma suna si al doilea: cu probleme. Cum nici al treilea (primul) nu se simtea prea bine, a ramas cum am hotarat: m-am dus seara.

Am facut un plan vag, urmand sa-i dau prietenului traseul pe mail, iar a doua zi putin dupa 6 sa ne intalnim.

Mazda lui cea noua, mai incapatoare fiind, am hotarat sa plecam cu masina lui si cu cele doua orfeline de trotinete inlauntrul ei. Ora la care urma sa fim luati, eu si Helga: 6.30.

Ies punctual la 6.28 si stau… 6.35… 6.40… imi aprind o tigara… 6.45… imi umflu o roata desi nu-i trebuia. La 6.50 apare prietenul: „bre, sa mor daca stiam de unde se pliaza banchetele spate. Sunt lac de apa de atata chinuiala, da’ pana la urma le-am dat de cap.” Buninteles ca scap o gluma la adresa lui. Ma imbuneaza cu promisiunea unei cafele bune si fierbinti pe drum.

Arunc Helga peste Rockrider-ul lui alb, imi pun rucsacul la picioare sa nu se verse bidonasul cu ulei fara capac din buzunarul acestuia si, la drum.

Oras pustiu, – 4 grade si luam autostrada spre Pitesti, apoi Curtea de Arges, vira spre Campulung cu cap traseu la Domnesti.

La km 48 ne dregem cu o cafea, iar eu uit de bidonasul de ulei si arunc, satul de el, rucsacul undeva in spate.

Soare stralucitor de rasarit de iarna si pe la 9 si un pic poposim in capatul traseului. Un sandwich din partea consoartei lui, urmat de priviri pe termometru: minus 5… hmmm, las’ ca se-ncalzeste.

Bine infofoliti amandoi, ne apucam de reasamblat biciclete…

 

 

Observati un bidonas mic si alb intre roata fata si bidonul negru? Doar o treime a mai ramas dupa ce am aruncat rucsacul in spate. Restul, scurs prin panza rucsacului meu IN rucsacul meu…

Am inceput sa scot tot din el ca sa evaluez pagubele: una bucata bandana oloita toata, cutia cu busola inzemuita, tocul ochelarilor de vedere bine gresat… si inca altele. De nervi mi-am uns lantul!!! 🙂

In imediata apropiere, publicul spectator astepta ridicarea cortinei

 

 

Planul era sa urcam prin Corbsori, Corbi, Sboghitesti, Slatina, Nucsoara, apoi coborare in Bradetu prin Gruiu, bucla pana in Poiana Bradetului daca mai suntem in stare, apoi revenire prin Bradulet, stanga spre Jgheaburi si coborare la masina.

Zis si facut: pe la 10 fara un sfert luam in piept urcarea blanda spre primul sat de pe drum: Stanesti.

Arhitectura traditionala de mijlocas muntean

 

 

Pe malul Doamnei, cu prieten in stanga si prieteni inzapeziti in fata

 

 

Prima pauza dupa primii 10 km, cautand inca cu infrigurare acel loc in care soarele sa ne incalzeasca macar varfurile degetelor.

 

 

 

En passant pe langa un cioban ce ne privea cu atentie 🙂

 

 

Nu ne indemnam sa intram la Manastirea Corbii de Piatra si o lasam pentru urmatoarea preumblare din zona.

O alta mostra a frumoasei arhitecturi (pe care modernitatea a dat-o la spate, inlocuind-o in multe locuri cu un kitch grotesc) a zonei Campulungului

 

 

Inainte cu 3 km de Slatina insa gasesc drumul la stanga ce ne va scoate, ocolind mai putin, la Lacul Invartita (sau Nucsoara), asa ca ne hotaram sa o taiem pe scurtatura de comun acord.

 

 

Pe hartile mele, legatura Slatina-Nucsoara figureaza ca un drum pe jumatate poteca prin padure, asa ca se justifica scurtatura. Nu stiu daca si pretul pentru ca desi drumul e de doua ori mai scurt, trebuie sa ajungem la aceeasi altitudine, ceea ce inseamna…

Hehehehe… prietenul Bebe intalneste o femeie mai in varsta care nu-l iarta: „greu, maica, la deal”, iar Bebe incuviinteaza zambind. Dar doamna continua: „stai sa vezi maica mai incolo cum e…”, drept pentru care odata i-a zburat zambetul de pe fata lui Bebe :)))

Cum hotarasem ca la urcari, cel mai rapid il asteapta pe celalalt in appex ca sa nu ne stricam ritmurile personale, ne despartim.

Urcusul catre lac e destul de coltos si cei doua sute si ceva de metri diferenta de nivel intinsi pe cam 2.5 km scot din noi ce-am adunat precum harciogii de Craciun, Anul nou, Sf. Ion si tot felul de alte sarbatori pe care le-am insotit cu carneturi si vinuri de diverse soiuri 🙂

 

 

Ne bucuram insa de privelistile pe care ni le ofera muntii incotosmanati in zare…

 

 

Ascunsa printre maracinii gardului ce separa curtea de drumul ce-l strabatem, sta ascunsa o casuta cu de toate. Incercand sa prind si cu aparatul de fotat ce am prins cu mult mai bine din priviri:

 

 

Dupa doi kilometri de urcus sanatos, iata-ma-s in appex. Asteptandu-mi prietenul ce urca in ritmul propriu, iau la tinta Lacul Invartita suficient de bine inghetat incat sa fac chiar si cativa pasi pe gheata groasa:

 

 

 

 

Avand o suprafata de peste 20.000 mp si o adancime maxima de 5 metri, lacul a aparut in urma fenomenelor carstice din zona in jurul anului 1880, fiind singurul lac din Romania al carui fund este alcatuit din gips. Este alimentat din izvoare calcice, sulfosodice si magneziene subterane. Situat pe una din dolinele interfluviului Doamnei-Valsan, Magura, declarat monument al naturii, este zona de dezvoltare floricola si arboricola pentru caprifoi, spinul cerbului, corn, toporas de munte, iarba vantului, feriga, ienupar, smardar, ulm, carpen, tei pucios, fag, brad, gorun, ulm de munte si multe inca alte varietati botanice.

Zona este populata de urs, cerb, ras, lup, caprioara, mistret, pisica salbatica, vulpe, jder, veverita, capra neagra, chitcan, cartita, soarece de zapada, brumarita, fasa alpina, cinteza, mierla, acvila de munte, cocosul de munte si pasarea de taiga.

In apropierea lacului se afla un monument ridicat in memoria „banditilor” – luptatorii anticomunisti refugiati in munti, din care cei mai cunoscuti si cinstiti in zona au fost Elisabeta Rizea si Toma Arnautoiu. Multe detalii pentru cei pasionati de una din cele mai longevive retele de partizani ai blocului estic din spatele cortinei de fier gasiti aici:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Rezisten%C8%9Ba_anticomunist%C4%83_din_Rom%C3%A2nia

 

 

In dreapta mea, un panou de informare care individualizeaza Piemontul si subgrupa Subcarpatilor Fagarasilor

 

 

Odata sosit si prietenul meu, ne mai permitem inca minute de pauza pentru a putea continua drumul cu zona cea mai putin lamurita a traseului: legatura Nucsoara-Gruiu:

 

 

 

Inca putin urcus si intram in centrul localitatii. Aici stiu ca se desfac doua drumuri: unul spre vest cu coborare la Gruiu prin sud-vest, forestier, ciclabil fara probleme deosebite, si unul ce coboara direct spre sud catre Bradet, cu aspect de poteca pe hartile pe care le-am consultat.

Surpriza a venit la intersectie, iar capcana a fost desavarsita: drumul incadrat ca „poteca” debuta cu aspectul unui drum ingust asfaltat „foitza” si botezat „Soseaua Gruiu”. Waw! Am exclamat… Si evident ca ne-am bagat pe el fara sa stim ce ne asteapta, in baza unei doar promisiuni.

Avand in vedere felul cum a inceput drumul, proiectia mea despre el a fost ca, chiar daca nu arata in totalitate asa, va avea aspectul unui forestier pregatit pentru asfaltare. Adica… aveam asteptari… 🙂

Portiunea de dupa asfaltul ce a tinut cateva sute de metri parea a ne confirma banuielile: drumul arata a fi „in pregatire”, cobora destul de accentuat si mergea in directia corecta:

 

 

asa ca am continuat cu curaj, chiar daca textura lui incepea sa se deterioreze…

 

 

Cand drumul coteste usor catre dreapta, simtind soarele ca se aseaza altfel pe noi, lucrurile incep sa se complice: apar diferente mari de cota, platforma drumului se scufunda, scaietii gardurilor vii incep sa ne zgarie, iar pasta pe care ruleaza cauciucurile ne da batai de cap cu aderenta. Cautam zonele mai inghetate ca sa capatam aderenta, dar inaintam greoi…

 

 

Pana la urma, pierdem de tot aderenta si trebuie sa mai incercam si la talpa…

Studiu de teren 🙂

 

 

 

Evident ca nu se mai punea problema intoarcerii: si la deal, si cu noroi clisos, si atata drum… Asa ca ne-am facut curaj sa continuam.

Am luat-o inainte in calitate de cercetas prinzand o portiune buna si inghetata ce mi-a permis sa incalec din nou.

 

 

Pentru putin timp insa… de fapt pana cand lucrurile au inceput usor-usor sa ne scape de sub control… Mai pe romaneste: s-o ia razna 🙂

 

 

 

Evident ca nu se putea urca decat „a pied”

 

 

asa ca, dupa reunire, am reluat cercetarea: „drumul” traversa o portiune de vegetatie cu tepi (un fel de maces raschirat de-a curmezisul), dupa care coteste la stanga si intra intr-o padure de versant. Undeva in dreapta, prin vegetatie, se ghiceste vag forestierul pe care l-am abandonat in favoarea „soselei” 🙂

 

 

 

 

Coborarea este abrupta si ne pune la incercare capacitatea de a ne tine pe picioare. Din fericire, noroiul a disparut, dar locul lui este luat de un covor de frunze adanc de peste 30 cm in unele locuri, sub care niciodata nu stii ce se ascunde: o radacina care sa-ti suceasca piciorul, o piatra instabila sau o groapa inselatoare?

Pe cararea ingusta si abrupta de multe ori a trebuit sa coboram in rate: intai bicicleta si apoi omul, sau invers…

 

 

 

 

 

Nu ne-a fost comod, dar caposi amandoi fiind, am biruit pana la urma coborarea fara picioare rupte, capete sparte sau biciclete scapate in rapa 🙂

Odata coborati in sosea, recunoastem ca primul nostru gand a fost sa ne potolim tremurul picioarelor zacand putin la soare cu trabucele-n boturi 🙂

 

 

Langa noi, ceva mai jos, alte personaje la odihna (si tratament):

 

 

Am intepat drumul dupa coborarea abrupta prin padure chiar la limita nordica a localitatii Bradetu.

Era clar ca dupa aventura din padure, nu ne mai ardea de inca o catarare de inca 8 km pana in Poienile Bradetului. Cum si ceasurile erau destul de inaintate, a ramas ca vizita din plan sa se faca cu o proxima ocazie…

Dupa odihna binemeritata, continuata la magazinul satesc cu o cafea si doua banane ale prietenului si cu o bere la mine, am luat drumul catre sud, spre locul unde lasasem masina. Ne asteptau mai bine de 12 km de coborare pana in DN apoi inca vreo 7 pana in Domnesti. E adevarat ca uitasem ca mai avem pe cei 7 si o „cocoasa” de doar 150 de metri diferenta de nivel de trecut…

Chiar daca ne-am bucurat toata ziua de prezenta soarelui, luna lui februarie ne-a aratat ca prea multa putere nu avea de unde sa ofere: Valsanul cu gheata…

 

 

 

Desi initial am planuit sa taiem drumul spre Domnesti pe o scurtatura care pleaca din Cosaci, pe DJ 270, avertismentele localnicilor ne-au linistit: nu ne-am simtit in stare sa repetam eventual o noua experienta cu un drum cine mai stie cum…

Asa ca am continuat coborarea pana in DN 73C, in intersectie, la baza urcarii, despartindu-ne din nou pentru a-si pastra fiecare ritmul cu care era obisnuit pe cei aproape 3 km de catarare sustinuta si avertizata printr-un indicator descurajator dupa atata oboseala acumulata: 8% 🙂

Odata ajuns in appex, lasand-o pe Helga sprijinita de parapeti, am luat pozitia sfinxului asteptator calare pe zidul de sprijin al soselei, spre amuzamentul soferilor ce tranzitau zona 🙂

 

 

Urcarea mi-a creat dificultati si mie, cu atat mai mult fiind de admirat determinarea prietenului meu care a fost la prima aventura de felul asta…

Undeva, departe, creasta Pietrei Craiului…

 

 

si macesele en passant l’hiver 🙂

 

 

Cum tot ce se urca se si coboara, dupa reunirea grupului de bicicliatori, ne-am dat drumul cu toata viteza la vale pe serpentinele ce ne vor conduce la Domnesti. Din pacate, ciclocomputerul meu a suferit distrugeri iremediabile la transportul in masina asa ca nu am putut decat sa-mi apreciez viteza: a fost… MARE! 🙂

Cum sunt ceva mai greu si cu o bicicleta care mi-a permis o pozitie ceva mai aerodinamica, m-am desprins rapid de coechipierul meu pana la sensul giratoriu mirobolant din centrul localitatii, unde nu m-am putut stapani sa nu fac o fotografie monumentului eroilor infatisand un ostas ce priveste atent la cablurile electrice ce trec la cateva zeci de centimetri de ochii sai, avand in plus infasurat in jurul armamentului din dotare si un cablu vechi telefonic, spre lauda primariei ce a imbinat in mod cu totul exceptional istoria cu tehnologia…

 

 

 

Odata team-ul refacut, am purces la ultimul kilometru pana la masina. Ajunsi fiind, am trecut la dezechiparea trotinetelor ce ne-au carat si pe care si noi le-am carat cu osardie, ca sa le facem loc in masina. Privindu-le si privindu-ne, ne-a fost clar ca in casele noastre nu vor putea intra in halul in care erau, iar noi vom intra la randu-ne doar pasha-pasha.

Asa ca am socotit potrivit sa le lasam la garajul distinsului coechipier cu tot cu masina, iar din Chitila – de la sediul lui – sa ne continuam drumul cu o alta masina catre case pana cand va veni vremea curatarii lor 🙂

A fost o tura frumoasa, chiar daca frigul a muscat uneori din noi, chiar daca nu ne-a fost usor pe „soseaua Gruiului” si chiar daca ultima cocoasa a stors si ultimele picaturi de energie ale echipei.

Pana la urma si distinsului meu prieten am senzatia ca i-a placut pentru ca nu a fost prea hotarat sa zica ceva de mama nici pe final si chiar nici a doua zi 🙂

In orice caz, pentru un incepator in ale MTB-ului, prestatia lui a fost mai mult decat multumitoare in conditiile dificile pe care le-am cautat si gasit pe drum 🙂

Ar mai fi de spus ca zona sudica a Fagarasilor este plina de frumuseti ce se cer a fi cautate, gasite si admirate din sea, plina de drumuri deosebite si cu un potential enorm. Daca adaugam la asta si distanta rezonabila fata de Bucuresti, pentru mine va fi permanent un punct de atractie. Sper ca si pentru prietenul meu 🙂